Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fără programe adecvate, dar cu note, teze şi lucrări.
Constituţia din România garantează dreptul la educaţie. Legea 448/2006
prevede ca persoanele cu handicap să aibă acces liber şi egal la orice
formă de educaţie, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul şi
gradul de handicap. Copiii autişti parcă nici nu există pentru
Ministerul Educaţiei. Deşi legea le dă dreptul să frecventeze
învăţământul de masă, şi chiar oferă stimulente în bani cadrelor
didactice, poarta acestor instituţii, pentru ei, este mereu ferecată.
Şi-atunci, părinţii găsesc ca unică soluţie, de compromis, înscrierea
copiilor autişti la şcoli speciale, unde viitorul le este deja
pecetluit.
Şcoala specială nr. 3 este singura pentru deficienţe intelectuale din cele 11 câte există în Bucureşti, care are grupe compacte de copii cu autism. Nu se lucrează individual, ci câte 4-5 copii la un singur profesor. Nu există decât un psiholog, un energoterapeut şi, după trei ani de stat în şcoală, copiii abia dacă reuşesc să ţină corect lingura în mână. În lipsa unei programe şcolare adecvate, autiştii ajunşi în clasa a V-a sau a VI-a sunt obligaţi de sistemul de învăţământ să dea teze şi lucrări.
Lăsaţi de izbelişte
Au 10, 12, ba chiar şi 15 ani. Şi abia dacă pot să-şi spună numele. Nu se uită la tine mai mult de o fracţiune de secundă, repetă obsesiv aceleaşi gesturi, nu au stare şi găsesc ca unică bucurie orele de sport şi de lucru manual, când, "pentru a-i calma, le punem spumă de ras pe o plăcuţă şi îi lăsăm să se joace cu degetele în ea”. Sunt copiii diagnosticaţi cu autism. Ruşinea, negarea părinţilor că cel mic ar putea avea vreo problemă au făcut ca şcolile speciale să-i numere printre elevi abia târziu, "când sunt respinşi de învăţământul de masă şi părinţii nu mai ştiu ce sa facă cu ei”, după cum ne spune directoarea şcolii, Doina Cojocea. Deşi învăţământul de masă e încurajat să primească aceşti copii, şi pentru că ordinul nr. 5379/2004 permite cadrele didactice să diminueze colectivul de elevi "cu 1-2 copii pentru fiecare copil cu cerinţe educative speciale integrat în clasa respectivă”. La Şcoala specială nr. 3 sunt 170 de elevi, 17 clase, 50 de cadre didactice, dintre care doar un psiholog, 7 logopezi, un kinetoterapeut, un energoterapeut. Printre ei, 16 autişti. Jumătate adunaţi într-o singură clasă, ceilalţi 8 - răspândiţi printre copii cu alt diagnostic. Stau cât pot. O oră, două, jumătate de zi, unii chiar până după-amiaza, când părinţii vin să-i ia acasă. În timpul acesta, cei 16 autişti din şcoală cu greu lasă pe cineva să le intre în graţii. "Foarte mulţi părinţi încearcă să-şi integreze copilul în învăţămăntul de masă, ei nu se descurcă acolo, o parte din cadrele didactice îi resping, la fel şi părinţii celorlalţi copii, şi ajung la noi când deja vârsta este înaintată şi se aşteaptă să facem minuni. Adesea, cea mai mare reuşită este că l-am făcut să spune un vers la o serbare şcolară!”, explică directoarea instituţiei.
Educaţie la grămadă
Într-o clasă mică, cu măsuţe de şcolari puse de o parte şi de alta a uşii, 4 copii. Într-un colţ, un băiat rotofei, cu burta umflată şi pantalonii prinşi cu bretele se leagănă pe salteaua aşezată "pentru odihnă”. Îşi roteşte ochii împrejur şi mormăie fără întrerupere. Nu vorbeşte şi, ca să-ţi dea atenţie, trebuie să te aşezi lângă el, să-l iei uşor de mână şi să-i spui Găbiţă. Are 11 ani. Nu vrea sub nici o formă să participe la jocuri, iar pe scaun dacă reuşeşte să stea câteva minute. Bunica îl aduce la şcoală, tot ea trage de el spre drumul spre casă. "Singurul lucru pe care l-am realizat în cazul lui Gabi a fost să-i reducem din violenţă. În rest, nu prea putem să facem nimic. Mai tot timpul trage către salteaua aceea şi se leagănă”, spune Camelia Cudan, profesoara care se ocupă de el. Alături de Gabi, în aceeaşi clasă mai "învaţă” încă alţi 7 copii. Clasa e împărtiţă în două: patru bănci pentru cei din clasa a IV-a, alte patru, aliniate pe peretele celălalt, clasa a VI-a. Jumătate dintre ei lipsesc. "Pe unii îi aduc şi mai târziu, iar doi sunt bolnavi”, justifică lipsa copiilor profesoara.
"Pi-pi-pi-pi”, repetă la infinit Andrei. Aşa a auzit el că zice Gabi, aşa zice şi el. "Imită tot”, spune Camelia Cudan. Cu chiu, cu vai, Gabi este aşezat la masă. "Care este locul lui?”, îl întreabă pe băiat şi-i pune un jeton în mână. Copilul se clatină dintr-o parte în alta şi plimbă jetonul pe deasupra puzzle-ului. Andrei aleargă prin cameră. Ochii lui Gabi părăsesc imaginea de pe masă şi se aţintesc asupra uşii. Dă să se ridice de la masă. Profesoara mai face încă o încercare. Gabi nici nu o aude. Cât ai clipi, se aşează pe salteaua din colţ şi începe să se legene, bolborosind. Dă din mâini fără încetare. Au trecut trei ani de când copilul vine la şcoală. Vasile Bărbulescu, profesorul celor 4 autişti din clasa a VI-a, lucrează de 34 de ani cu copii cu deficienţe mintale şi doar de 3 ani cu cei diagnosticaţi cu autism. E conştient că a lucra laolaltă cu toţi copiii "este cumplit de greu. Dar ne-am unit într-o clasă pentru ca atunci când mergem cu unul dintre copii la toaletă de exemplu, să rămână măcar un cadru didactic ca să-i supravegheze pe ceilalţi”.
Obligaţi să dea teze
De terapia ABA cadrele didactice dacă au auzit. Nu ştiu foarte multe şi pare-se nici nu le trebuie, mai cu seamă că regulamentul prevede ca fiecare clasă să aibă între 4 şi 6 copii cu care să se lucreze concomitent. Şi-atunci, nici nu-şi mai bat capul cu vreo terapie. Tot acelaşi regulament prevede ca semestrial, copilul să dea teză. Profesorul Bărbulescu scoate din dulap două file dictando capsate între ele. Teză la clasa a V-a. La prima cerinţă copilul trebuie să recunoască fructele, iar la următoarea să socotească cât fac 1 plus 1, deasupra fiecărei cifre fiind câte un avion. O alta le cere copiilor să unească cu o linie animalul şi adăpostul corespunzător acestuia. Ultima, să recunoască mijloacele de transport. Profesorul zâmbeşte amar. "Le rezolvăm mai mult noi decât ei”, se vaită omul în prag de pensie. "Nu avem curriculă specială pentru ei, nu avem programe, lucrăm cu autiştii la fel ca şi cu ceilalţi copii diagnosticaţi cu dizabilităţi mintale, cu retard”. "Răbdarea şi intuiţia, astea sunt armele pe care le folosim”, adăugă directoarea şcolii. Şi recunoaşte, cu seninătate, că "la noi nu se poate face terapie, noi doar încercăm să-i umanizăm un pic!”
Bucurie de copil autist
Să stea liniştit în bancă, să reuşească să-şi spună numele sunt unele dintre cele mai mari reuşite ale lui Andrei. Cum face un lucru bine, cum trage o înjurătură şi ţopăie prin cameră. "La el, înjurăturile sunt un fel de drăgălăşenie”, spune profesorul său. "Nu am reuşit să-l dezvăţăm, deşi el este "avansat” faţă de ceilalţi. Ştie să citească, dar fără a respecta punctuaţia, iar dacă îl pui să-ţi spună despre ce a citit, nu reuşeşte. Totul este mecanic”. "Andrei, adu-mi te rog, o cană cu apă!”, îl roagă doamna profesoară. Copilul deschide ochii mari, zâmbeşte cu gura până la urechi, căci una dintre bucuriile lui este să se plimbe, după care spune automat, dar stâlcit, de parcă s-ar derula banda unei casete: "Să laşi uşa dechisă, să văd, vii repede” şi o zbugheşte afară din clasă. Ochii profesoarei îl urmăresc. "I-am repetat de atâtea ori această frază, că acuma, când îi zic să aducă apa, mi-o spune el mie. Îi place să se joace cu apa. Ar asta în baie ore întregi. Îl las însă doar câteva minute. Şi când îl strig <
Binele copilului, interzis prin regulament
În Şcoala Specială nr. 3 prea puţini părinţi se înghesuie să-şi aducă copiii, mai ales când află că, pentru a-l înscrie, e nevoie să facă încă un drum pentru a obţine un certificat de la Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de sector. La polul opus se află însă mamele şi taţii disperaţi, care ar da orice numai să-şi vadă copilul bine. "Unii dintre ei”, ne povesteşte directoarea instituţiei, "au vrut să-şi aducă odată cu copilul şi un terapeut care să stea în permanenţă cu el. Nu s-a putut. Nu ne permite regulamentul”. Regulament strict. Un grup de studenţi la psihologie care au dorit să lucreze terapia ABA cu cei 16 diagnosticaţi cu autism au fost întorşi din drum, dându-se vina pe "sistemul educaţional care nu ne dă voie, nu sunt acreditate aceste cursuri, nu avem încredere”. În timpul ăsta, copiii rămân închişi în globul lor de cristal, învăţând, după cum spune directoarea şcolii "să socializeze un pic”. Suficient, în viziunea conducerii şcolii, "dacă raportăm la resurse. Noi vorbim de terapia ABA, când în şcoală avem o singură infirmieră, care nu poate face faţă? Sunt copii care nu pot să mănânce singuri şi trebuie ajutaţi, care nu pot merge singuri la toaletă. Ce să facă profesorul, să se ducă cu el la toaletă şi pe ceilalţi să-i lase singuri? Când în clase avem sobă cu gaze şi stăm tot timpul cu teama ca nu cumva vreun copil să deschidă uşa sobei şi să ia foc, când stăm cu uşile încuiate cu cârligul, de teamă ca vreunul să nu iasă în stradă sau prin curte şi să păţească ceva?”, se revoltă directoarea şi aminteşte de "manualele vechi de 50 de ani după care lucrăm, cu pionieri, care nu aduc nimic nou”.
Autism transformat în schizofrenie
În vreme ce părinţii cu dare de mână angajează 4- 5 tutori care să lucreze zi de zi cu copiii lor, alţii, cu aceeaşi suferinţă, se chinuie prin săli mici, lipiţi de scaun, şi aşteaptă ca statul să-i ajute să se recupereze: să ajungă să vorbească, să să poată îmbrăca singuri. Să-i împiedice ca-ntr-un final, pe la vârsta de 20-25 de ani să-i găsim închişi într-un spital, cu diagnosticul de schizofrenie. Momentan, tot ce face statul pentru aceşti copii este să-i azvârle laolaltă cu ceilalţi suferinzi mintal, să-i pună să dea lucrări şi să le plătească masa de 7 ron pe care o primesc în fiecare zi petrecută în mediul şcolar.
Sistemul de învăţământ nu permite!
Conform statisticilor oferite de Ministerul Educaţiei, în România sunt 1359 de copii autişti şcolarizaţi, dintre care 999 frecventează învăţământul special, iar restul de 360 - învăţământul de masă. În şcolile speciale din Bucureşti, potrivit datelor oferite de Inspectoratul Şcolar, sunt 147 de copii autişti. "Este adevărat că nu există programe speciale pentru ei, că nu există nici specialişti şi că nici părinţii nu se preocupă prea tare de ei. Cadrele didactice, la facultate, dacă fac un curs despre autişti, iar părinţii, de cele mai multe ori, se mulţumesc să-i lase 8 ore la şcoală şi stau liniştiţi că are cine să-i supravegheze”, declară inspectorul pe probleme de învăţâmânt special din cadrul Inspectoratului Şcolar Bucureşti, Adrian Cozma. El vede ca unică soluţie realizarea unor grupe de câte 4 copii şi integrarea lor în învăţământul de masă, numai în cadrul anumitor activităţi, cum este sportul, de exemplu. "De lucrat individual nici nu se pune problema, pentru că sistemul din România nu permite aşa ceva”, spune Cozma şi admite că aceşti copii, după ce au împlinit 16 ani, sunt nevoiţi să părăsească şcoala, majoritatea autiştilor ajungând în diverse spitale, sub diverse diagnostice. "În străinătate, se fac ateliere în care aceştia învaţă un anumit segment dintr-un întreg procedeu, de exemplu, să coasă nasturii la o cămaşă şi, practic, el zi de zi face acest lucru”, spune inspectorul care crede că aceasta ar fi cel mai bun lucru pe care statul îl poate face pentru ei.Aruncat printre copii cu altă boală
Marian este în clasa a VI-a la Şcoala Specială nr.3. A nimerit însă într-o clasă de 14 copii diagnosticaţi cu altă suferinţă decât cea a lui. Are 12 ani, ştie ca pe apă capitalele ţarilor şi le spune mereu, ca pe-o poezie. Face crize de panică acasă, iar la şcoală, de-ndată ce profesoara îşi întoarce privirea către ceilalţi copii, Marian se dă jos de pe scaun şi înconjoară clasa de nenumărate ori, fără să obosească, fără să ameţească, ca-ntr-un joc pe care numai el îl poate înţelege. Cum te apropii de el, cum lasă capul în jos şi dă puternic din mâini. Vine aici încă de la început, din clasa I, însă "prea multe schimbări nu sunt, e la fel de retras, învăţarea e mecanică, prin enorm de multe repetiţii”, povesteşte profesoara sa, Magdalena Catranj. Pe Marian nu a vrut nici o şcoală să-l primească în învăţământul de masă "că şi aşa sunt mulţi în clasă şi cu un autist printre ei...”, li s-a explicat părinţilor copilului. La fel s-a întâmplat şi cu Andrei. Mama a încercat inutil să-l ţină în clasa I, printre copiii fără probleme, învăţătoarea şi părinţii s-au revoltat. Copilul a ajuns tot în învăţământul special, "liniştit” cu medicamente care-i fac rău şi care "i-au întârziat creşterea. E tare chinuit, iar statul uită mereu de ei”, spune cu amărăciune mama sa, Gabriela Vasilescu.O educatoare la 8 copii autişti
În România nu există grădiniţe de stat pentru copiii autişti. În lipsa lor, părinţii bat la uşa grădiniţelor particulare. O alternativă tristă, care costă mult. Se întâmplă, de multe ori, ca nici aici să nu găsească loc pentru copiii lor. Din septembrie anul acesta, în Oradea, jud. Bihor, în cadrul grădiniţei nr. 54, s-a înfiinţat o grupă de 5 autişti preşcolari. "Grădiniţă cuprinde două secţii: învăţământ de masă şi învăţământ special. De cei cinci copii se ocupă două educatoare, una dimineaţa şi alta după-amiaza. Un psiholog şi două îngrijitoare. Între orele 10:00-12:00, copiii merg în grupele de copii normali”, spune directoarea grădiniţei, Eleonora Curtui. Pentru că cererea este mare, grupa va fi completată cu încă 3 copii, "pentru că 8 este numărul limită cu care putem lucra”. Finanţarea este susţinută de Consiliul Judeţean Oradea.Ştiaţi că există C.R.E.I.?
De un an de zile, în Constanţa există Centrul de Resurse pentru Educaţie Incluzivă (C.R.E.I.). Teoretic, centrul oferă acces la educaţie copiilor defavorizaţi şi promovează includerea lor în şcolile de masă, nu în cele speciale. Centrul le pune la dispoziţie acestor copii un profesor de sprijin care, împreună cu cadrul didactic, adaptează programa copilului, mediază relaţiile dintre copil şi cadrul didactic şi pe cea dintre copil şi ceilalţi colegi. "Profesorul merge de două-trei ori pe săptămână, o dată sau de două ori pe zi. Noi încercăm să identificăm în şcoli copiii care au nevoie de educaţie specială şi încercăm să îi convingem pe părinţi să urmeze paşii necesari pentru a intra în evidenţele noastre. Însă ei, de multe ori, spun că nu vor să le fie copiii catalogaţi drept <În evidenţa C.R.E.I. Constanţa nu sunt decât 4 copii cu tulburări din sfera autismului. "Ceilalţi nu au ajuns la noi”, susţine Laura Gunesch. C.R.E.I. Constanţa are în prezent 8 profesori de sprijin pe tot judeţul, 3 profesori psihopedagogi şi 3 profesori de pedagogie specială. Paşii pentru obţinerea unui certificat de orientare şcolară se pot afla de la fiecare C.R.E.I. din cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională instituţie a Inspectoratului Şcolar Judeţean. (Paula Tudor)
Urmează
Ce ajunge un copil autist fără terapie. Condamnat pe viaţă la boală, dependent de părinţii săi. Atunci când ei nu-l abandonează în vreun spital de psihiatrie...
Citește pe Antena3.ro
