Îngeri în genunchi

N-a fost greu primul pas. Şi nici al doilea pas. Şi nici al treilea. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, n-au fost grei paşii făcuţi în primele zece minute, câţi or fi fost ăia. M-am obişnuit uşor şi cu zgomotul de "fleoşc" făcut la fiecare pas. La urma urmei, aşa se merge prin nă­mol, aşa se merge la drum serios. Nici un drum serios nu e scutit de un fleoşc. Şi, de dragul dramatizării, să admitem ca axiomă că orice lucru serios îşi are fleoşcul lui.

Probabil că părintele arhimandrit Athanasie, stareţul proaspăt în­fi­in­ţa­tului schit Sf. Ierarh Modest, a avut un surâs interior atunci când ne-a văzut coborând din maşină în pantofii noştri de orăşeni înfu­mu­raţi. Avea şi de ce. Obişnuiţi cu asfaltul şi cu ţiuiturile sirenelor, obişnuiţi să ne plân­gem de mi­lă în ceaţa gazelor de eşapament, aterizaţi aici, în Argeş, satul Coteneşti din co­mu­na Stoeneşti, la câţiva kilometri de mâ­năs­ti­rea Cetăţuia Negru Vodă, pă­ream evacu­aţi dintr-o lu­me ruptă complet de realitate. "Ce frumos e aici", exclam cu un en­tu­ziasm tâmp. "De frumos, e frumos, dar con­di­ţi­i­le sunt...".

Suntem jos. La figurat, dar mai ales la propriu. Aflăm că trebuie să luăm la pas dealul din faţa noastră, pe un drum forestier. Nu. Mai mult decât forestier. Megaforestier. Superforestier. Un drum nămolos şi neprietenos. Un drum isteric de-a dreptul. Dacă n-am fi avut cizmele de cauciuc puse la dispoziţie de Părintele, un asemenea drum ne-ar fi aruncat de vii în malaxoarele lui mâ­loa­se. În ma­la­xoa­rele lui sadice. E bine. E frumos. Să înceapă escaladarea.


CĂRAREA DE IZVOR
Nu e greu primul pas. Şi nici al doilea pas. Şi nici al treilea. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, constat că trec zece minute de paşi. Un drum de trei kilome­tri de paşi, o nimica toată.  Din ce în ce mai abruptă, "cărarea de izvor/ ce le-am dat-o tuturor" devine o baltă vâscoasă căreia trebuie să-i faci faţă cu orice preţ. Fleoşc. Un fleoşc deosebit. Uneori, pasul apăsat prin noroi se termină într-un fel de vid care nu te mai lasă să-ţi mişti piciorul şi, în încercarea de a te elibera, te afunzi mai rău în mocirlă. Ce chestie! Drumul ăsta parcă-i viaţa mea! Am rămas de mult în urmă. Părintele e sus, ştie foarte bine cum şi unde să calce. "Mergi pe urmele mele", îmi spune Dan. Da, bine, mă, că eşti tu deştept!

Insist, poate, prea mult, pe urâţenia drumului şi fac asta pentru ca stimatul cititor să ştie că există oameni care-l parcurg, uneori, şi de câteva ori pe zi, indiferent de vreme, de anotimp, indiferent de orice. Un mic exerciţiu de empatie şi stimatul cititor ar face febră musculară doar gândindu-se la cum ar fi dacă el însuşi ar trebui să-l urce. Zilnic sau mai puţin zilnic.

Mă uit cu disperare în jur, căutând o clădire, ceva care să aducă a schit. Nu văd nimic şi tot urc. Mă simt ca o oaie. O oaie bearcă şi fără rost. Un lătrat de câine. Dan decriptează că acolo unde sunt câini, sunt şi oameni, de bună seamă. Taci, că ne apropiem. Părintele nu spune nimic. Ne ţinem după el. Deschide o poartă din lemn. Intrăm pe poarta din lemn. Am ajuns. Am ajuns la schit. Simt un soi de euforie electrizantă. Cred că asta simte oricine escaladează un asemenea drum şi ajunge, în sfârşit, aici. Aici, cu "a" mare.


CĂND UNII AU PREA MULT ŞI ALŢII - NIMIC
O grămadă de lemne în curte. Parcă şi nişte cărămizi, dacă-mi aduc bine amin­te. Firimituri d-alea sau cum se numesc, de la tăierea lemnului. O movilă ameţită de zăpadă. Aflăm că lucrările au început în 2007 şi că stagnează de anul trecut. Ştiam că sunt probleme economice ma­jo­re aici, dar nu-mi imaginam că lucrurile pot să fie chiar aşa. Nu e apă curentă. Nu e electricitate. De gătit, se găteşte la butelie. Apa se cară cu cârca pe drumul ăla pe care am venit noi. De fapt, orice se cară cu cârca. Pe Părintele îl mai ajută la transport un om din sat, care are un Aro fără capotă, dar asta numai vara, când îl lasă vremea.

Mă întreb iarna asta cum o fi fost şi nu termin bine de gândit, că zice Părintele singur. "Iarna asta a fost cea mai grea de când sunt eu aici". E greu, greu, greu, dar cel mai greu tot drumul rămâne. E oful cel mai mare al micii comunităţi de la schitul Sf. Ierarh Modest. Cum să vină oamenii aici? Cine să se încumete să se facă monahie aici, când alte mânăstiri au, cum spune Părintele, "luxul asfaltului"?

Banii. Eterna poveste. Şi materialele de construcţie. Şi muncitori. Mă gândesc aşa, la cum e viaţa asta. Unii-şi fac viloaie, alţii n-au unde să stea, iar alţii, care muncesc şi trăiesc numai în slujba Domnului şi în slujba semenilor lor, se lovesc de greutăţi, tot aşa cum o insectă, vrând să zboare, se  loveşte constant de un geam. O ironie nedreaptă a unei societăţi nemiloase, obişnuite să acuze şi să pună etichete, cantonându-se în nefirescul lăcomiei şi al egoismului. Banii. Banii. Banii.
Omule, de vrei să ajuţi, ajută cu bucurie!