Între gunoaie şi termopane

"În drum de la Bucureşti spre Olteniţa, pe malul râului Argeş se zăresc din depărtare ruinele unei mănăstiri măreţe ridicate de Matei Basarab şi de soţia sa, Elena, în al cincilea deceniu al veacului al XVII-lea", scria odată Nicolae Iorga. Măreaţa mănăstire există şi astăzi, dar grandoarea îi stă acum doar în renumele istoric şi în poveştile pe care le-a trăit de o jumătate de mileniu încoace.

Obiect de patrimoniu, aflată într-o evidentă stare de degradare, biserica de la Negoeşti nu este tocmai locul potrivit în faţa căruia să se oprească autocarele cu turişti. Un drum de ţară plin cu gunoaie, o vacă lăsată la păscut lângă vechiul cimitir al bisericii, multe buruieni şi, printre ele, beciul lui Matei Basarab închis cu termopane.

Într-o dimineaţă de sâmbătă, după slujba de pomenire a morţilor, biserica era goală şi rece. Cu greu am găsit câţiva enoriaşi cu care să stăm de vorbă. Prea multe lucruri despre istoria locului nu-şi aminteşte nici unul dintre ei, deşi cei mai mulţi sunt contemporani cu mai bine de jumătate de secol din viaţa bisericii. "Când eram eu copil nu mai era biserică aici", povesteşte unul dintre săteni.

"Era părăsită, nu mai era nici candele, nimic. Sf. Liturghie nu se mai ţinea. Pe urmă, nu mai ţiu bine minte când, a venit un popă şi a început iar, a reparat geamurile şi a pus la loc icoane. Da' eu am plecat pe front, a venit şi ne-a luat de ne-a dus în Crimeea. Eu am fost în linia a doua, n-am omorât pe nimeni. Da' câtă apă cu mătasea broaştii n-am băut pe drum şi ce vremuri am îndurat! Şi? Ce-a făcut? A venit comuniştii şi ne-a luat tot. Eu în viaţa mea n-am plâns niciodată, nici când m-a luat pe front, nici când am răbdat de foame, nici când a murit mama. Da', când a venit ăştia şi mi-a luat calu', am plâns. Eu, tataie, nu mă duc la biserică, sunt bătrân. Ce să-ţi spui?

Parcă a fost şi-o şcoală acolo, da' eu n-am apucat-o. Ţiu minte de la mama că era şi balamuc într-o vreme. Da', ştiu eu, le-o fi luminat Dumnezeu mintea nebunilor, a plecat toţi şi s-a făcut iar biserică. Peste drum a făcut comuniştii CAP şi pe urmă s-a furat tot."

TERMOPANE RÂD ÎN SOARE...
Chiar la intrarea în curte, tot în partea stângă, era un beci al vechii mănăstiri. Ce-a mai rămas din el e bine "updatat"... Ce-i care-l au în grijă n-au stat degeaba. O mare parte din ziduri s-a surpat, dar ce-a mai rămas întreg a fost renovat de părintele paroh şi transformat în capelă, unde se ţin iarna slujbele.

Închisă cu geamuri termopan şi amenajată după gustul enoriaşilor, cu iconiţe şi scaune de plastic, noua capelă ţine până la primăvară loc de biserică. Prăvălioară, bucătărie de ţară să fie sau loc de rugăciune?! Un ceas de plastic agăţat pe perete, scaune verzi ca pe terasă la magazinul din sat şi nelipsita muşama de pe masă. Pereţii însă au rămas albi, iar la intrarea în capelă, pe stânga, e un mic intrând în zidul de cărămidă, din fericire încă neatins de mâna civilizaţiei.

Satul Negoeşti, toamna lui 2009. E greu să vobeşti cu localnicii despre fumos şi urât când îţi arată încântaţi cum au împodobit locul, cum au adus icoane cu aura sfinţilor din beculeţe roşii şi cum au pus câte ceva pe pereţi ca să fie "frumos". Senzaţia e apăsătoare. Simţi cum zidurile vechi resping "cuceririle civilizaţiei", îţi imaginezi locul într-un alt timp şi vezi cu ochiul liber cum s-au încurcat lumile. Undeva într-un colţ, deasupra, e un gemuleţ închis cu zăbrele de fier, care a scăpat de termopane...

Prin el nu se vede decât cerul, pentru că beciul este destul de adânc săpat în pământ. Ca să vezi curtea vechii mănăstiri şi turla bisericii trebuie să te urci pe un scaun. Băiatul de la lumânări, intimidat, se scuză că n-a avut timp să-l şteargă... Despre istoria locului însă nu cunoaşte prea multe lucruri. "Părintele ştie mai bine. N-aş şti să vă spun ce-a fost aici."




Refacem drumul şi, la ieşire, termopanul alb străluceşte atât de anacronic lângă biserica lui Matei Basarab, printre vechile ziduri de cărămidă. Şi nu departe, câteva grămezi de gunoaie adăpostite lângă ziduri...

LUMÂNĂRILE "DIN COMERŢ", INTERZISE
E o poveste care începe cu "a fost odată". Se spune că aici, la Conacul de la Negoieşti, Matei Basarab a avut într-o vreme timp de un deceniu o reşedinţă domnească temporară. Mai ales vara, Domnul era atras aici de heleşteul cu peşte şi de mica bucată de pădure unde ieşea la vânat. Primele informaţii despre construirea unui lăcaş de cult în satul Negoieşti datează din anul 1624, când se pomeneşte despre ridicarea "mânăstirii Negoieşti" de slugerul Stanciu în vremea lui Radu Şerban.

Dar, potrivit pisaniei de la intrare, ctitor al bisericii trebuie considerată soţia lui Matei Basarab, doamna Elena, care ar fi terminat construcţia. Biserica, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, finalizată în timpul lui Matei Basarab, era formată din clădirea propriu-zisă, încăperile bisericeşti, clopotniţa şi zidul împrejmuitor. Vremurile au trecut peste ea, a fost închinată la Muntele Athos, a fost prădată de turci, a găzduit într-o vreme un grup de alienaţi mintal, care evadau cu uşurinţă de aici, pentru că nu era bine păzită şi întreţinută, iar acum cade de tot în ruină.

După anul 1935 nu s-a mai desfăşurat aici, pentru o vreme, nici un fel de activitate religioasă. Biserica a fost zugrăvită în interior pe la jumătatea secolului al XIX-lea de Constantin Lecca, dar, din cauza unor acoperişuri sparte, apa s-a scurs pe pereţi afectând aproape în întregime o parte din ziduri. Picturile din această perioadă au fost făcute pe zidurile albe care mai păstrau în unele locuri urmele vechilor picturi, distruse de turci şi acoperite cu var.

Astăzi, pictura este jupuită şi înnegrită de fum în cea mai mare parte. De foarte mulţi ani nu s-a făcut nimic, nici o reparaţie adevărată, totul e în paragină. Dacă n-ar fi anunţul atât de bine ancorat în realitatea noastră "cea de toate zilele", de la intrarea în biserică, "Lumânările cumpărate din comerţ, folosiţi-le în altă parte!", aproape ai putea crede că te afli într-un loc părăsit de mult.

Zidurile vechi, de cărămidă, care înconjurau odată mănăstirea lui Matei Basarab sunt astăzi aproape dărâmate. Iar biserica e în curs de renovare de ani întregi. Fondurile sunt mereu insuficiente... Şi cum să nu te întrebi cum ar fi ele folosite în cazul în care ar apărea...

Printre tufişurile înalte crescute lângă ziduri am căutat urmele unui alt timp. Sunt spărturi astupate de mântuială în câteva locuri, în altele, zidul a fost lăsat să cadă după cum i-a fost voia. Vechile încăperi ale călugărilor azi nu mai există. În partea stângă a bisericii s-a păstrat însă o intrare misterioasă, în spatele căreia te aştepţi să descoperi lumea unui alt secol sau vreun tunel secret pe sub lacul de peste drum, care să iasă nu se ştie unde, în lumea cea largă, spre calea ferată care trece pe la vreo 3 km de sat. Dar în spatele uşii nu e decât un depozit de lemne al bisericii.

În spatele bisericii este un cimitir vechi. Nici cu el, timpul şi oamenii nu s-au dovedit prea îngăduitori. Împrejmuit cu un gărduleţ de sârmă, cimitirul a fost lăsat în paragină. Năpădit de buruieni, cu crucile înghiţite de pământ până la jumătate, fără nici o lumânare aprinsă nicăieri, fără o floare sădită pe vreun mormânt, cimitirul este probabil locul cel mai trist din întregul fost complex mănăstiresc. Nimeni n-a vrut să-mi răspundă la întrebări. "Suntem bătrâni, nu mai putem. N-avem pe nimeni acolo", a fost răspunsul tuturor celor pe care i-am întrebat.

Sunt cruci vechi, iar rudele celor îngropaţi aici au murit între timp. Nimeni nu merge să îngrijească mormântul unui necunoscut.