De ce nu am rămas pe-afară?

Lucian Dobrater

Prin 2002, la începutul anului, nu am mai rezistat. Mi-am zis, în sinea mea, că este imposibil să nu reuşesc şi eu să lucrez în străinătate, că doar atâţia şi-au făcut un rost, la căpşuni sau aiurea... Aşa că am plecat. Iniţial cu un... taxi, taman până la... Viena, unde un român plecat din Alba, Micki, trebuia să ne rezolve, mie şi unui prieten, un loc de muncă mult visat şi plătit în consecinţă. Taxiul era un Mercedes Cobra, mai bătrân decât mine, iar taximetristul nu cunoştea drumul de după Nădlac, aşa că am condus de unul singur până la Viena, nu cu mai mult de 100 km/oră, că arhaicul bolid nu putea mai mult...

La Viena i-am plătit taximetristului şi motorina pentru retur, siguri fiind că ne vom recupera banii din primul salariu austriac... Am fost însă dezinformaţi, iar persoana care ne-a trimis acolo, importantă de altfel, evident "la sigur", nu a ştiut decât când am aflat şi noi că Micki nu lucra nici el... Am stat vreo două zile, am băut nişte beri, am mai întrebat încolo şi-ncoace şi m-am lămurit. Nu aveam nici o şansă să lucrez în capitala Austriei fără să ştiu limba. Prietenul meu s-a dat bătut, s-a întors la Alba Iulia. Eu, nu şi nu! Am decis să plec mai departe, spre patria căpşunarilor, Spania. Iniţial cu un autocar până la München.

De acolo urma să iau un tren spre Paris. În gara din capitala Bavariei am avut un şoc de neuitat. Am cerut, cu banii-n mână, un bilet de tren până la Paris. Casierul, un clasic blond german, peltic şi pistruiat, mi-a cerut paşaportul. S-a uitat la el, apoi la mine, şi mi-a aruncat, în scârba generalizată antiromânească: "It's too expensive to you"... Este prea scump pentru tine, în traducere liberă... Am crezut că înnebunesc. Stăteam cu mărcile în mână şi nu-mi venea să cred ce am auzit. De ce să nu am bani dacă sunt român? Numai pentru că am paşaport românesc înseamnă că nu am bani? Nu cerşeam, plăteam cu bani cash... M-am uitat la acel cetăţean aşa-numit european (noi eram încă departe de UE la vremea aia), cu aceeaşi scârbă cu care a dat el verdictul că aş fi un falit, şi i-am "ordonat" în toate limbile pământului să-mi ia odată banii şi să-mi dea blestematul de bilet, nu de alta, dar trenul de Paris stătea să plece...

M-am urcat în ultimul moment, înjurând de mama focului lumea civilizată şi oamenii necivilizaţi dintr-însa... Am ajuns a doua zi, la prima oră, într-un Paris mohorât, şi primul lucru a fost să cumpăr Le Figaro, să aflu ce a făcut naţionala României în meciul amical din seara precedentă, 12 februarie, contra gazdelor, de pe Stade de France. Pierduserăm cu 1-2, prin golurile lui Ionel Ganea, respectiv Vieira şi Petit, dar comentariile erau elogioase la adresa "tricolorilor", atunci cu Chivu, Mutu, dar şi Adi Ilie şi Vio Moldovan printre titulari.

Nu ştiu câţi kilometri au fost din Paris până în sudul Franţei, dar ştiu că trenul de grande vitesse a parcurs distanţa în doar cinci ore. Din Perpignan am luat un alt tren, mai modest ca viteză, care m-a aruncat în inima Cataluniei, Barcelona, într-o gară cât un oraş... Am ajuns la Zaragoza, iar apoi, singur într-un microbuz, în inima provinciei Teruel, pe o şosea care semăna izbitor cu Vestul Sălbatic: serpentine violente, munţi, denivelări, alunecări de teren, peisaj selenar, cactuşi şi tot tacâmul. Mă aşteptam să apară şi un cowboy, cu două pistoale, pentru a fi un western adevărat...

Am ajuns într-un mare final în aşezarea căutată, Alcaniz, înfrăţită cu o comună din Alba, găsindu-i şi pe românaşii plecaţi de acasă, cu pretextul "coacerii" unui reportaj despre ei... L-am vizitat, oficial, chiar pe primarul localităţii, în acelaşi timp şi deputat în Parlamentul European, dar de lucru... tot nu am găsit. Şi-acolo era recesiune, nu toţi românaşii munceau, nu era nici lapte, nici miere... În cele din urmă, m-am mulţumit cu câteva zile de plimbare pe străzile Barcelonei, pe drumul de întoarcere. Ba chiar am ezitat, la un moment dat, între a rămâne cerşetor pe "Rambla", principalul bulevard din Barcelona, şi a reveni ziarist în România...

Găsisem acolo un colţişor cu vad bun, pe care l-am observat mai multe zile, şi mă bătea un gând straniu... Am decis însă să revin acasă şi, după 36 de ore, eram din nou la punctul de plecare, Alba Iulia, după trei săptămâni de "căutat de lucru", în care mi-am cheltuit toate economiile, vreo 800 de dolari. Am rămas ziarist în ţara mea, nu cerşetor la Barcelona. Dacă-mi pare rău? Întrebare încă fără răspuns... Că n-am rămas, nu că aş fi fost în stare vreodată să cerşesc... În continuare fac asta în România, "cerşind" bun-simţ, competenţă, principii morale, respectarea omului şi a valorii muncii bine făcute, responsabilitate, profesionalism, onoare, onestitate. Şi mă încăpăţânez să "cerşesc" în continuare toate aceste lucruri aici, şi nu în altă parte...