Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Cititoare
Mă numesc Ionaşc Raluca Andrada, am absolvit liceul în oraşul în care m-am născut, la Năsăud, iar apoi am urmat Facultatea de Stomatologie în cadrul UMF Iuliu Haţieganu din Cluj-Napoca, pe care am şi absolvit-o în anul 2008. Am rămas la Cluj în continuare şi lucrez într-un cabinet unde plătesc chirie şi cheltuieli, stau într-un apartament unde plătesc chirie şi cheltuieli şi, ca oricare proaspăt absolvent, fără un ban în buzunar, mi-am început cariera cu datorii. M-am trezit aşa dintr-o dată că trebuie plătite impozite, cotizaţii la Colegiul Medicilor, asigurări de malpraxis, asigurare de sănătate, toate astea încă din primele zile de muncă, când tu nu ai nici un venit. Astea, pe lângă restul ce le-am scris mai sus (chirii şi cheltuieli care la un cabinet se ridică destul de mult - gaz, curent, apă, salubrizare, contract cu firmă pentru deşeuri toxice etc.). Până am ajuns la a fi cu toate actele în regulă am avut de umblat câteva săptămâni bune, şi asta pentru un simplu PFA, deoarece în România funcţionarii nu dau nici o indicaţie gratuită, te poartă de la un ghişeu la altul, dacă îndrăzneşti să spui un "mă scuzaţi", auzi şi câteva vorbe de duh. De fapt, nici ei nu ştiu de ce sunt acolo sau poate ştiu, în cazul în care sunt nepotul, fiul, sora sau ceva rudenie de-a şefului. Toate bune şi frumoase, dar după un an mi se spune că atât am avut actele în regulă, că de anul ăsta s-a schimbat treaba şi trebuie să mai plătesc 1.000 RON la Colegiul Medicilor, că altfel nu mai pot elibera chitanţe. Finanţele spun ba da, sunteţi în legalitate, puteţi elibera chitanţe. Fiecare cu legea lui, şi noi suferim consecinţele.
Poate că totul ar fi fost altfel dacă nu absolveam şi eu facultatea pe timp de criză, când pacienţii nu au nici ce mânca, deci pentru ce bun să mai dea o grămadă de bani pe dinţi? Oamenii vin acum la stomatolog pentru a rezolva ceva ce deranjează foarte tare din punct de vedere estetic sau când durerea e insuportabilă şi cam atât. Ceea ce face ca după doi ani, pe lângă că nu am reuşit să plătesc datoriile pe care le aveam la început, să mă gândesc în fiecare zi dacă am din ce plăti chiria. Preţurile nu sunt mari, dar nici nu le mai putem scădea, pentru că materialele sunt foarte scumpe, sunt importate şi fiecare pune adaos, deci... Îmi iubesc meseria şi îmi place să fac lucruri de calitate, dar aici nu-mi permit să investesc în aparatură nouă, în materiale noi, pentru că abia trăim de pe o zi pe alta. Am 27 de ani şi poate ar fi momentul să am o familie. Ce aş putea eu să ofer în acest moment unui copil?
Fratele meu anul acesta va fi absolvent al Academiei de Poliţie Bucureşti. Frumos, nu? Are emoţii că s-ar putea să nu fie repartizaţi şi să fie ţinuţi la domiciliu, că nu sunt bani pentru ei. Nu sunt bani pentru Poliţia Română! Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care mă gândesc să plec.
De ce aş rămâne? E greu să te desparţi de locurile în care ai copilărit, de familie, de prieteni vechi, sunt sigură că îmi va fi dor de dealul pe care îl vedeam dimineaţa din balcon la Năsăud, de Someşul în care ne bălăceam când eram copii fără nici o grijă pentru ziua de mâine. Am avut o copilărie minunată datorită unor părinţi minunaţi, cărora ţara asta nu le-a dat nici o şansă să trăiască aşa cum ar fi meritat nişte oameni ca ei, tata fiind forţat de situaţie să lucreze în străină-tate, departe de noi, pentru a ne putea finanţa în timpul studenţiei şi chiar şi acum. Mi-ar fi dor de dealurile de acasă, unde ne plimbam de mici cu părinţii şi cu câinele nostru, mi-ar fi dor de vântul şi soarele de aici, de parfumul serilor de vară de acasă. Scriind aceste rânduri îmi dau seama că cel mai dor mi-ar fi de locuri mai mult decât de oameni şi că am ajuns cu fiecare experienţă nefericită să mă transpun în trecut, când totul era numai zâmbet şi culoare, neştiind atunci să citesc gândurile şi îngrijorarea din ochii părinţilor mei. Le-a fost foarte greu şi mă doare când văd că nu reuşesc ca acum, după atâţia ani, în care s-au sacrificat, să-i ajut, să-l ajut pe tata să vină acasă.
Deşi ei spun că noi i-am răsplătit, pentru că am ajuns aici unde suntem acum. Au reuşit să aibă doi copii, unul stomatolog, şi altul ofiţer. Într-o ţară normală, aceşti doi copii le-ar asigura o bătrâneţe liniştită, dar aici? Nu-şi doresc decât să se plimbe de mână pe malul Someşului, să fie în sfârşit împreună. Şi pentru asta o să plec!
