Şi totuşi nu îmi pierd speranţa

Magdalena
● cititor

Mă încăpăţânez să rămân în România, deşi ştiu că, cel puţin pentru următorii ani, speranţa ca ţara să iasă la liman este pierdută în neantul crizei economice, dar mai important, în cel al crizei politice care s-a instalat şi nu dă semne că ar vrea să plece.

La cei 18 ani abia împliniţi spun, cu regret, că ştiu ce se întâmplă în ţa­ra asta mai bine decât o ştiu pensio­na­­­rii din faţa blocului care ies în fie­ca­re seară şi discută "politică": ce a mai făcut Băsescu, care ar fi, totuşi, efec­­tele pozitive ale controversatei şi mult prea discutatei reduceri de pen­­­sii şi salarii şi, normal, ce a mai spus Boc aseară la Naşul. Oftez şi trec pe lângă ei, ştiind că, totuşi, în '89, ei au luptat contra unui regim care începe să semene din ce în ce mai mult cu cel băsist din zilele noastre.

La o facultate în străinătate am renunţat să mai visez acum ceva timp, nu numai din cauza banilor, ci şi din cauza dezinteresului cu care eşti pri­vit pentru că "vii din România", şi mă voi mulţumi cu o facultate în Bucureşti, una care, şi aşa, este mult sub standardele spre care ţinteam.

Însă mă mai amuză un lucru: modul în care acţionăm, ca naţiune, într-o situaţie de criză. Dezorganizar­ea şi dezinteresul pentru, până la ur­mă, drepturile noastre, câştigate, lu­cru care s-a văzut foarte clar şi la pro­tes­tul sindicaliştilor de acum o săp­tă­mână, când cei 20.000 de oameni s-au lăsat aşteptaţi în faţa Parlamentului şi numai câteva mii s-au încumetat să mai apară. Aş spune că mă duc eu să protestez, singură, în faţa Parlamentului, însă ce înseamnă un om în comparaţie cu câteva mii?

Încă mă îngrozesc imaginile cu bătrânii care îşi scriseseră pe frunte "mă sinucid!" sau profesorii care făceau greva foamei, dar nu mai mult decât m-a terifiat atitudinea non­şa­lan­tă a clasei politice la vederea lor. Iar toate lucrurile astea mă fac să com­par situaţia noastră cu cea din afa­ră şi ştiu, nu pe bună dreptate, având în vedere că ei sunt mult mai dez­voltaţi ca noi, însă ceea ce aud de la prietenii mei din Olanda, Germania, Franţa, SUA, chiar şi Bulgaria, modul în care sunt trataţi ca naţiune, ca persoane, până la urmă, ar face pe ci­neva care renunţă uşor la tot ceea ce a realizat într-o viaţa, chiar şi ea scur­tă, să plece de aici, însă eu încă mai am speranţa că într-o bună zi to­tul va reveni pe făgaşul normal şi nu va trebui să fac actul suprem de sacri­ficiu, în situaţia asta, să plec cât mai departe, fără nici un ban, doar cu dorinţa de a ajunge mare.