Copilul-minune de la Liveni

"Cel mai uimitor muzician de la Mozart încoace", spunea despre George Enescu marele Pablo Casals. Comparaţia îl urmărea pe Enescu încă din copilărie. Fusese, la fel ca Mozart, un geniu precoce. În casa părintească de la Liveni se mai păstrează încă micuţa vioară de jucărie cu care începe uimitoarea poveste a marelui compozitor român.

Nu căutaţi pe hartă localitatea Liveni; nu o veţi găsi. În 1968, satul a fost rebotezat "George Enescu", în cinstea marelui muzician care s-a născut aici. Ba chiar a dat numele întregii comune, deşi reşedinţa administrativă se află la Dumeni - fost Cracalia, un alt reper important în biografia enesciană.

Localnicii folosesc, însă, tot vechile denumiri. Nu-şi schimbă ei obiceiurile după nişte plăcuţe aduse de la oraş. Alea-s pentru turişti. Dar turiştii ajung rar aici, unde se agaţă harta în cui. Poate şi de aceea, timpul pare să fi încremenit în livada de la marginea satului, vrăjit de cântecul păsărilor şi de parfumul ierbii cosite.

În mijlocul livezii se ascunde căsuţa albă, cu cerdac de lemn, în care s-a născut George Enescu. Camera lui a rămas aproape neschimbată. Lângă fereastră se află pătuţul minuscul care i-a legănat cele dintâi vise. Pe câteva rafturi veghează liniştite primele lui cărţi cu poveşti. Vatra mare, ţărănească, domină odăiţa retrasă, dar plină de lumină. Iarna, aceasta trebuie să fi fost cea mai călduroasă încăpere a casei.

La Liveni, senzaţia de tihnă patriarhală este mai tulburătoare decât orice exponat muzeal. Cadrul pare ideal pentru cea mai fericită dintre copilării. Ce loc perfect ca să descoperi lumea, la vârsta primilor paşi, în mijlocul unei naturi blânde şi ocrotitoare! Atât de departe de zgomotele şi spaimele oraşului...

Şi totuşi, copilăria lui George Enescu a fost înconjurată de spaime. Când a venit pe lume, la 19 august 1881, părinţii lui îngropaseră deja şapte copii, în afară de alţi patru care se născuseră morţi. Ultimii cinci fuseseră răpuşi de o epidemie de anghină difterică, în 1878. Tragedia părea să-i urmărească pe soţii Costache şi Maria Enescu. Pentru ei, micul George - alintat "Jorjac" - a fost un copil minune cu mult înainte de a-şi manifesta vreun talent ieşit din comun. Simpla lui supravieţuire li se părea un miracol.

Dar, după ce trecuseră prin atâtea nenorociri, trăiau permanent cu groaza că l-ar putea pierde şi pe el.
Mai ales mamei, nici o precauţie nu i se părea exagerată. După această ultimă naştere, decisese să nu-şi alăpteze ea însăşi pruncul. De teamă să nu-i transmită, cumva, prin laptele matern, destinul fatal care îi răpise toţi ceilalţi copii. Micuţul "Jorjac" a fost încredinţat unei doici. În afară de părinţi, nimeni altcineva nu avea voie să se apropie de el. Rudele îl puteau vedea doar de la distanţă, arătat, cu mândrie, la fereastră.

Obsedată de primejdia molimelor, Maria Enescu dezinfecta clanţele de zeci de ori pe zi şi fierbea orice rufă. Primii ani ai micului Jorjac s-au scurs mai mult între cei patru pereţi văruiţi ai camerei sale, nu în mijlocul livezii însorite de la Liveni.

Marele compozitor avea să povestească, mai târziu: "Când îmi amintesc de copilăria mea, parcă mai simt încă în jur grija plină de teamă în care creşteam. Mă păzeau de cele mai neînsemnate primejdii, tremurau la cel mai mic semn. În această atmosferă înăbuşitoare şi plină de patimă am crescut prea repede, şi dacă sunt astăzi un om mai mult decât sensibil, ca o rană vie, pricina o datorez copilăriei mele".

DE LA LAE CHIORU DIN CRACALIA LA GLORIA INTERNAŢIONALĂ
La Liveni, George Enescu a locuit doar până la vârsta de 3 ani. În 1884, tatăl lui a luat în arendă şi moşia învecinată de la Cracalia. Familia a închiriat conacul de acolo, mai mare şi mai elegant. Din nefericire, nu mai există astăzi nici o urmă din frumoasa casă boierească în care micuţul Jorjac a luat primele lecţii de vioară. Au supraviţuit doar câteva fotografii. Şi o jucărie cu o poveste extraordinară...




La puţin timp după mutarea în Cracalia, Jorjac descoperea muzica, ascultând fascinat taraful din Bălţăteşti - o staţiune de lângă Neamţ unde părinţii săi veniseră la "băi". A doua zi, a încercat să-şi fabrice singur o vioară, prinzând nişte aţe de-o scândură. Înduioşat, tatăl i-a cumpărat o vioară de jucărie. Dezamăgire totală! "Instrumentul" nu putea scoate sunetele minunate pe care le căuta băieţelul.

Revoltat, a aruncat cât colo darul mincinos. În loc de mustrări, a primit, în sfârşit, ceea ce-şi dorea: o vioară adevărată! Jucăria refuzată se află astăzi în vitrina casei memoriale de la Liveni.

La Cracalia, soţii Enescu l-au rugat pe lăutarul satului, Lae Chioru, să-i dea câteva "lecţii" fiului lor. După doar câteva luni, ţiganul mărturisea cinstit că nu mai are ce să-l înveţe pe micuţul de nici 5 ani, care îi furase tot meşteşugul. Jorjac cânta atât de uimitor şi era atât de pasionat de muzică, încât părinţii lui au realizat că nu-i vorba doar de un capriciu de copil.

Convins de talentul extraordinar al fiului său, Costache Enescu a decis să meargă la Iaşi, la cel mai reputat muzician român din vremea aceea: Eduard Caudella. După ce l-a ascultat pe micuţ, ilustrul compozitor, violonist şi profesor a stabilit priorităţile: înainte de toate, copilul trebuia să înveţe notele! Evident, Lae Chioru cânta după ureche...

Un alt vecin din Cracalia, inginer, a fost rugat să-l iniţieze pe Jorjac în abecedarul sunetelor. Din nou, uimire! După doar câteva lecţii, băieţelul nu numai că putea să descifreze fără probleme o partitură, dar compunea deja prima sa creaţie, o sonată. În casa soţilor Enescu a fost adus şi un pian. Copilul l-a luat imediat în stăpânire, dovedind acelaşi talent surprinzător.

Când, în 1888, George Enescu a fost din nou evaluat de Caudella, profesorul ieşean a constatat că învăţământul muzical românesc nu prea mai avea ce să-i ofere micuţului său elev. Aşa că i-a recomandat continuarea studiilor la Viena.

La numai 7 ani, copilul-minune trecea cu brio examenul de admitere la prestigiosul Conservator din capitala Austro-Ungariei. La 15 ani era deja absolvent (cu medalie de merit). O bursă oferită de Ministerul român al Instrucţiunii Publice i-a oferit şansa, în 1896, să-şi aprofundeze arta la Paris.

În Oraşul Luminilor, George Enescu a studiat, printre alţii, cu Jules Massenet, care îi scria, entuziasmat, tatălui tânărului său elev: "Fiul dumneavoastră este o fiinţă excepţională: are o muzicalitate inegalabilă".

Cunoscut, deja, ca violonist şi pianist virtuos, George Enescu a făcut senzaţie, în 1898, cu compoziţia "Poema Română". La numai 17 ani, numele său era pe buzele tuturor, iar comparaţia cu Mozart se auzea mai des ca niciodată până atunci. De acelaşi succes s-au bucurat Rapsodiile, Suita I şi prima sa simfonie, intrate, rapid, în repertoriul celor mai faimoase orchestre ale lumii. Era începutul unei cariere prodigioase, care avea să-l poarte prin mai toate capitalele europene, dar şi peste ocean. Şi totuşi, George Enescu a rămas profund ataşat de locurile copilăriei sale.




A refuzat să vândă Liveniul, chiar şi după moartea părinţilor lui. Ultima lui vizită aici a avut loc în 1946, cu puţin timp înainte de a părăsi definitiv România. A lăsat atunci bani pentru repararea acoperişului. Bănuia că nu se va mai întoarce? Poate.
Cu siguranţă, însă, îşi dorea să revină.


Neam de preoţi
George Enescu spunea că este fiu de agricultor. Tatăl său, Costache, nu era, însă, un ţăran neinstruit. Fiu de preot, deţinea 87 de hectare de pământ la Liveni. Administrator priceput şi energic, şi-a sporit veniturile luând în arendă şi moşia învecinată, de la Cracalia. Maria Enescu era fiica preotului Ion Cosmovici din Mihăileni şi a Zenoviei, născută Vogoride. Bunicul ei, Costache Cosmovici, fusese episcop de Rădăuţi.

După ce şi-a însoţit fiul la studii, la Viena, Maria Enescu nu s-a mai întors alături de soţul ei, de care se înstrăinase. A preferat să-şi trăiască ultimii ani în casa părintească. A murit în 1909 şi a fost înmormântată la Mihăileni. Costache Enescu i-a supravieţuit încă 10 ani. În 1910, şi-a cumpărat o casă în Dorohoi, unde unul dintre fraţii săi era preot la Biserica Sf. Nicolae. A locuit aici din 1916 şi până la moartea sa, în 1919.

La fel ca şi în cazul Livenilor, George Enescu a refuzat să înstrăineze casa din Dorohoi. A închiriat-o, păstrându-şi, însă, o cameră pentru el. Aici funcţionează astăzi un muzeu mai puţin cunoscut, dar foarte interesant.

 

Enescu, Carmen Sylva şi Elena Bibescu
Soarta l-a binecuvântat pe Enescu nu doar cu geniu muzical, ci şi cu norocul unor prieteni devotaţi, care şi-au făcut o datorie de onoare din a-l sprijini în drumul său spre glorie. Un rol decisiv l-a jucat Regina Elisabeta, soţia lui Carol I. Pasionată iubitoare a artei, ea însăşi poetă (semnând cu pseudonimul Carmen Sylva), Suverana era un mecena generos pentru tinerii talentaţi. Fără îndoială, dintre toţi protejaţii săi, George Enescu i-a fost cel mai drag. Ea i-a născocit porecla "Pynx", care avea să-l însoţească până la sfârşitul vieţii. Ea i-a deschis larg uşile curţii regale, unde Enescu a devenit, încă din adolescenţă, o prezenţă familiară.

La Paris, George Enescu s-a bucurat de protecţia bunei prietene a Reginei-poete, principesa Elena Bibescu. Pianistă talentată, Elena Bibescu patrona unul dintre cele mai renumite saloane artistice ale epocii. I-au fost oaspeţi,  de-a lungul vremii, Franz Liszt, Richard Wagner, Ignaţiu Paderewski, Charles Gounod, Jules Massenet, Ernest Chausson sau Gabriel Fauré. Ultimii trei îi  erau profesori tânărului Enescu la Conservatorul din Paris.

Tot în salonul din Rue de Courcelles l-a cunoscut Enescu pe celebrul Edouard Colonne, care a acceptat să-i dirijeze, în premieră, suita simfonică "Poema Română". Un debut strălucitor, sub cele mai favorabile auspicii, care nu ar fi fost posibil fără sprijinul Prinţesei Bibescu.