Pe loc repaus in faţa morţii

In februarie ar fi implinit 100 de ani. "Definitiva", cum ii plăcea lui să spună. A plecat la inceputul acestui an la Ceruri să facă instrucţie premilitară pe cămpurile Raiului. Cu puşti de lemn vopsite-n roşu, ca aceea pe care o purta pe umăr Nilă a lu’ Moromete, atunci cănd Toderici făcea instrucţie cu el...

In februarie ar fi implinit 100 de ani. "Definitiva", cum ii plăcea lui să spună. A plecat la inceputul acestui an la Ceruri să facă instrucţie premilitară pe cămpurile Raiului. Cu puşti de lemn vopsite-n roşu, ca aceea pe care o purta pe umăr Nilă a lu’ Moromete, atunci cănd Toderici făcea instrucţie cu el...

Cu o seară inainte de interviu, a chemat frizerul din sat, să-l tundă şi să-l bărbierească… Apoi, s-a apucat să-şi pună ordine in amintiri. Cănd am ajuns in Siliştea Gumeşti, Gheorghe Florea, Toderici a lu’ Marin Preda, era primenit, gata de mărturisire.


LĂNGĂ NISTRU. Ştia ce-avea să spuie. De-o parte şi de cealaltă a mesei din cameră - oaspeţii, fiul şi fiica bătrănului, amăndoi trecuţi şi ei de 70 de ani. Bătrănul nu mai vede bine şi abia mai aude. "Un om care se sfărşeşte", spune el, scuzăndu-se parcă. Ai lui sunt translatorii intălnirii: reiau intrebările reporterului şi le strigă bătrănului. Şi-l contrazic sau incearcă să-l intrerupă atunci cănd povestea nu se deapănă aşa cum ar dori ei. Sunt cenzorii amintirilor. Bătrănul e incăpăţănat şi se face că nu-i aude. "Lasă, mă", spune el blănd şi-şi continuă şirul. Nu poate să se intoarcă din al doilea război mondial. Nu vrea. Fiul, care poartă aparat auditiv, strigă la el: "Gata, ajunge cu războiul! S-a terminat războiul!". "Asta a fost zece ani de zile şi trebuie să povestesc", il infruntă bătrănul. Şi ne intoarcem de fiecare dată lăngă Nistru…


ARŞI DE VII. "Rămniţa este o localitate pe malul Nistrului, pe partea stăngă, in interiorul rusesc, işi incepe bătrănul povestea. Unde era o inchisoare. Eu chiar am fost prezent acolo, să ştiţi! Am văzut cu ochii mei, s-a terminat toate socotelile… Pe malul stăng, cum te duci aşa, deasupra se ridică la vreo 200 de metri diferenţă de nivel - inchisoarea. De ruşi făcută, o clădire mare, cu etaj, cu alte căteva in jur. Izolată de oraş. O inchisoare internaţională, plină cu elemente pe care ruşii au vrut să le distrugă. Internaţionali, ridicaţi de comunişti acolo. Au suferit. Nu erau numai romăni, erau bulgari, erau toate naţiile. Romăni am avut doi, doi evrei au fost acolo, asta către sfărşitul războiului. Noi ne retrăgeam atuncea. Veneam către ţară. Dar cănd şi-a găsit sfărşitul (n.r. - cei din inchisoare) s-a intămplat ce, afirm eu, care sunt in faţa dumneavostră, să fiu prezent. Să fiu acolo. A venit aviaţia şi ne-am pomenit intr-o bună dimineaţă pe front că ne-a astupat un fum care venea dinspre apus spre răsărit. Parcă văd, aşa…, vă rog să mă credeţi, şi cu un miros infect. Noi eram mai in spate, dar bătea văntul şi ne izbea la nas. Ce s-a intămplat? «Băi, băiete», vorbeam şi noi pe front, unde eram băgaţi in tranşeele noastre, eram armata romănească, aveam misiune să păzim podul, singurul care mai rămăsese peste Prut, «azinoapte au venit ruşii şi au dat foc la inchisoare». Au venit… era păzită păn’acilea de poliţia sovietică. De vreo cătva timp, o trecuseră sovieticii pe seama poliţiei romăneşti. Adică, cine o păzea de data asta, cănd s-a intămplat nenorocirea? Romănii. Au inchis curtea şi inchisoarea şi a venit aviaţia şi i-a bombardat. Şi de sus, şi de jos. Au ars de vii acolo. Mirosea de n-am putut să scăpăm de nenorocitul ăla de fum decăt după săptămăni."


CONVOIUL. "Am două momente in care m-am afişat, mărturiseşte bătrănul. In război…" Nu mai apucă să continue. "Gata, tată. Zi de ţărănişti acum. De Maniu!", il intrerupe fiul. "Lasă, mă", il infruntă moale bătrănul. "In război căram păinea celor de pe front, spune el văzăndu-şi de treaba sa. Şi pleca convoiul de regiment, 60-70 de căruţe pe care le aveam. Şi o luam din spate (n.r. - păinea) şi o duceam pe front. M-a trimis regimentul cu căruţele, cu cai d’ăştia cu rogojini, pregătite ca să nu plouă, cu coviltire, care aduceam din spatele liniştii păine. Făceau cu răndul ofiţerii. Am fost şi eu rănduit să aduc păine mai jos de Rămniţa. Eu aveam o trăsurică, ca ofiţerii. Şi pe drum - era un drum de iarnă, căruţele mergeau in noroi - pe drum ne-am intălnit cu nemţii care-i duceau pe arestaţi pe front, să-i omoare. Şi, ce credeţi? Inchipuiţi-vă o şosea pe care inotau caii in noroi pănă la burtă. Şi, cănd i-am intălnit, noi mergeam pe dreapta şi evreii veneau cu nemţii dindărăt, ca oile, să-i ducă in Rusia sovietică. Eu eram in trăsură, ostaşii in căruţele armatei, intr-un hal fără hal, dar se mişcau săracii cu bieţii cai. Noi mergeam pe dreapta şi ei…, parcă-i văd. Goi. Oprirea in dreptul convoiului nu era permisă."


TRECEREA. "Dar eu ca cetăţean, Gheorghe Florea, că d’aia poate mă ţine Dumnezeu pe mine, cănd am văzut cum ii măna nemţii, cu copii, cu asta, intr-un hal… Dacă murea şi cădea pe jos, se ducea soldaţii lor şi-i aduna, nu-i lăsa, ii scotea din nămol şi-i punea pe maidan, incoace. Dacă mişca, dispoziţe de sus (n.r. - era să nu-i facă) - nimic. Dacă nu mai mişca, venea cu baioneta şi o băga şi-i lăsa morţi, nu se interesa de ei. Şi i-am oprit pe-ai mei pe dreapta. Le-am dat voie, din spirit umanitar, să stea pe dreapta, pănă o trece convoiul. Că e păcat, că evreii trebuia să se abată altfel din drum şi i-am lăsat să treacă… După ce au trecut, am plecat şi noi. Şi toţi ostaşii romăni care erau cu mine atuncea erau amărăţi. «Aoleu, aoleu! Ce fac ăştia, vai de mine, ce nenorocire!». Le-am zis «bă, să nu afle cineva dintr-ai noştri că am făcut gestul ăsta!». Că ne impuşcă. Şi s-a intămplat... După ce a mai trecut o sumă de timp s-a aflat că Gheorghe Florea a colaborat cu jidanii. Pentru că la data de..., cănd a fost trimis Regimentul 32 Infanterie de la Ploieşti să aducă păine şi să o ducă spre front, a oprit căruţele..."

"«Ce s-a intămplat cu evreii?»", il intreb eu. "Nu ştiu ce s-a intămplat cu ei. Ştiu ce s-a intămplat», adaugă apoi pe un ton hotărăt. Că i-a omorăt la Golta, a băgat… Ca să ştiţi! Au fost şi ostaşi de la noi, d’aicea din judeţ, care i-a impuşcat acolo, pe cămp. Au avut dispoziţii să-i omoare, să nu se mai chinuiască." Intervine fiica lui in povestire. "Tată! Spune că le-au dat paşapoarte in alb, ca să se ducă la Marea Neagră. Şi Antonescu ţi-a zis «băi, nu-i omorăţi, că sunt şi ei oameni!» Spune asta." Bătrănul se face că n-o aude.


IZMENE ŞI PĂINE. "Nu erau conflicte intre romăni şi evrei, decăt numai după ce a apărut războiul. (n.r. - atunci) Evreii au fost ridicaţi de la domiciliu şi duşi in Transnistria, unde li se pregătise să rămănă acolo, să nu fie aruncaţi aşa… Acolo s-a intămplat. Cănd am vrut să ne retragem acuma... am stat pe malul Bugului. Eram pe front, dar nu aveam misiune. Şi am plecat eu din groapa mea, intr-o duminică, să mă duc intr-un oraş pe mal, unde am aflat că sunt evrei. O măsură luată de mine care iar m-a costat, că m-a prins, ştiţi, şi aicea. M-am dus şi m-am plimbat şi-am găsit un convoi de jidani, ascunşi in nişte sălcii. Erau cu copii cu tot, unii plini de bube, amărăţi… Au strigat la mine: «domnule invăţător Florea!». Ce e măi cu tine?, il intreb pe librar. Era librarul din Piteşti de la care cumpăram eu cărţi. Cu cine eşti? «Sunt cu domnul Bercovici, cu avocatul, aicea…». Era şi fotograful cu soţia, toţi ridicaţi şi duşi pe malul Bugului, la lagăr. Am venit şi io la regiment, o spun cu toată tăria - erau plini de bube!, şi le-am dus ce-am luat de la regiment: izmene, ciorapi, păine. Ce să le dau altceva? Ce să le dau? M-am dus in zi de sărbători la ăia cinci. Şi, la sfărşitul războiului, jidanii au fost mulţumiţi. Adică, mulţumiţi aşa, sufleteşte, dar nu m-a ajutat cu nimic. Bercovici mi-a dat chiar o recomandare."

Spune că a fost zece ani in armată. In război, din 1940 şi pănă la ruperea frontului la Iaşi. A venit acasă in 1944 o lună de zile, in permisie. Apoi l-au concentrat şi a plecat in vest, dincolo de Budapesta. S-a mai intors in 1945.
"De la inceput am fost. Dar către sfărşitul anilor acestora, nu am mai fost pe linia intăi, am avut sarcini in spate." Era ofiţer de infanterie. "Aveam puşcă, sacul cu gloanţe, eram intr-un hal nemaipomenit". "Aţi ucis vreun om?", il intreb. "In ei n-am tras. In ruşi am tras. Că veneau inspre noi. Nu am omorăt oameni, ci i-am apărat", adaugă el. "Ne apăram să nu ne muşte căinii, trebuia să-i ţinem la distanţă".

In rolul lui Toderici din "Moromeţii" Florea Gheorghe a fost directorul şcolii din Siliştea Gumeşti la care mergea Marin Preda, cănd nu era plecat cu Bisisica. In "Moromeţii" e personajul numit Toderici. Cel care l-a pleznit pe Nilă (n.r. - Saie) pentru că-l infruntase la premilitară. "Toderici era străin de sat, era muntean şi, cănd venise aici părea un tinerel de treabă, foarte dezgheţat, e drept, dar se purta bine cu lumea, dădea bună ziua şi muierilor", il descrie Marin Preda pe Gheorghe Florea in episodul cu pricina. In episodul in care Niculaie ia premiul intăi şi cade răpus de friguri in timp ce-şi spune poezia, cu coroniţa pe cap, Marin Preda ii croieşte lui Toderici următorul discurs: "(...) Şi pentru mine, domnilor, să vă spun drept, că eu aşa am obiceiul să vorbesc, pentru mine, zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală! (...)Eu aicea am inscrişi patru sute cincizeci de elevi (...) Dacă veneau o sută in cap, aş fi zis că degeaba se laudă Franţa şi Anglia că la ei oamenii sunt bătuţi in cap de atăta carte; uită-te aici, in Romănia, uitaţi-vă domnilor engleji şi franţuji, sunteţi mai proşti ca noi, sunteţi proşti de daţi in găuri, noi avem cu ce trăi fără colonii şi invăţăm carte, avem, daravelile noastre şi nu ne ducem la mama dracului cu vapoare şi cu submarine! Aşa puteam şi putem s-o spunem, dacă ne dăm copiii la şcoală. Şi d-aia ziceam adineauri, că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copii la şcoală! (...) Eu am vrut să nu mă injure oamenii, şi ca rezultat mi-au venit, mari şi laţi, opt copii la clasa mea. Dar de la anul incolo, uite, vă spun verde, să nu ziceţi că sunt al dracului: care nu şi-o trimete copilul la şcoală, o să-l amendez şi o să-l usture, pardon de expresie, ştiţi dumneavoastră unde. (...)" Â

"Un Dumnezeu de om"

S-a născut la 24 februarie 1907, in comuna Bărăştii de Vede din judeţul Olt. Venit de la munte la cămpie, după 1930, Florea Gheorghe (foto) s-a căsătorit cu fiica notarului (foto) şi a rămas pentru tot restul vieţii la Siliştea Gumeşti.
In 1932 s-a inscris la ţărănişti. L-a cunoscut pe Iuliu Maniu, pe care spune că l-a şi vizitat de căteva ori la Bălăcin, unde liderul ţărănist stătea cu surorile sale. "Maniu ăsta a fost aşa, ca un fel de Dumnezeu de om, cumsecade. Vorbea doar cu «măi, copii», «măi, cutare», că el era bătrăn." L-a cunoscut şi pe Mihalache şi zămbeşte cănd işi aminteşte că a dansat cu nevasta lui, Niculina. "Fată de preot", spune el. Â
Cănd au venit la putere legionarii, l-au dat afară din invăţămănt, povesteşte fiul lui Gheorghe Florea, pentru că pe bătrăn nu-l interesează aşa de tare tărăşenia asta. "In Siliştea Gumeşti a existat un cuib de legionari condus de Nicolae Marinescu. Puseseră stăpănire pe primărie. El a luat atitudine şi au vrut legionarii să-l omoare. Au promis că-l impuşcă. A fost scos din invăţămănt atunci. Apoi, după ce au venit comuniştii, a fost scos iar..."
A participat la organizarea ultimelor alegeri "libere", din 1946, din partea Partidului Naţional Ţărănesc, organizaţia Teleorman. Comuniştii fixaseră centrul de votare la Balaci, comună invecinată cu Siliştea Gumeşti. Şi cănd să se ducă şi el la votare, cu alţi ţărănişti, nu l-au mai primit inăuntru. A făcut scandal, s-au luat la bătaie. De-atunci l-au avut in colimator. "A fost mereu supus controlului siguranţei comuniste", spune fiul. Bătrănul il aude şi vine cu completări. "Comuniştii… M-au săcăit, m-au ridicat. M-au anchetat patru ani. Ce să vrea de la mine?", se intreabă el după 60 de ani. Au vrut să-l aresteze. Mai fusese luat de-acasă, căte-o săptămănă, la siguranţa din zonă. Un securist care era din sat a venit insă şi l-a anunţat. Casa lui fusese naţionalizată, o luaseră comuniştii şi făcuseră dispensar in ea. Securistul cel de treabă a dat vestea doctorului, el i-a spus nevestei lui Florea şi bărbatul a reuşit să fugă. In aceeaşi noapte au venit securiştii să-l ridice, au făcut percheziţie. Gheorghe Florea a stat fugit cinci ani in Munţii Lotrului.
Copiii lui erau elevi la Piteşti atunci. A ajuns pănă la ei securitatea, i-a luat la intrebări, au făcut filaj pe locuinţa unde stăteau in gazdă. Şi in 1964,
cănd a venit amnistia deţinuţilor politici, alt securist de treabă, spune fiica lui Gheorghe Florea, a transmis familiei să se prezinte, că altfel nu beneficiază de decret. A fost denunţat chiar de nevasta şi de fiica lui, apoi s-a prezentat singur la raionul Vedea, unde a fost arestat. L-au dus la Piteşti, de aici la Bucureşti. A făcut Paştele in inchisoare, la Jilava. După numai trei luni i-au dat drumul, că ieşise decretul.
A reuşit să fie iar invăţător şi a primit post intr-o comună invecinată, Zămbreasca. Dar la o inmormăntare, el s-a apucat să vorbească impotriva regimului şi iar l-au dat afară din invăţămănt.