Vameşul, fericire pe băţ!

Poliţist, popă şi vameş, astea sunt cele mai tari job-uri de la noi. Poliţia împarte dreptatea mai părtinitor chiar şi decât "fluieraşii" din campionatul intern de fotbal. Popa ştie toate vorbele şi manevrele din parohie. Chiar e parte la măgăriile şefului de post, pe care-l spovedeşte la şpriţuri lungi, ce ţin de la Lăsata secului până la ziua de sărbătoare.

Dar tatăl tuturor e vameşul. E stăpân pe hotarul ţării. Dimineaţa, când se dă jos din pat, primul lucru pe care şi-l spune este "pe aici nu se trece!". E tare tipul. Conduce o maşină cumpărată la mâna a doua, lucru ce îl incomodează vizibil. Îşi poate permite un Touareg. Dar bate la ochi. Nu-şi face vacanţa în România, iar nevastă-sa, funcţionar pe la stat, stă mai mult degeaba. Ar fi chiar culmea să lucrezi la stat şi să nu stai degeaba. E împotriva firii. Are şi un dicton după care îşi ghidează fiecare mişcare, după care îşi aranjează fiecare şuviţă de păr. Ceasul ticăie, diurna merge! Puterea financiară a familiei o deţine bărbatul, că doar d-aia e bărbat, să facă "lovele". De ce s-a însurat? Ca să aibă cine să-i facă mâncare. Ea de ce s-a măritat? Ca să aibă cine să-i aducă bani acasă.

În căminul conjugal e o armonie totală. Odrasla învaţă cel mai bine din clasă, dar părinţii sunt îngrijoraţi că nu îi place să cânte la pian. Ceea ce e chiar nasol. Au cumpărat deja pianul, şi lucrul ăsta îl ştie tot cartierul pentru că l-au băgat în casă cu macaraua, direct pe geam. Era şi păcat să-şi ia aşa ceva şi să nu afle vecinii. Numai că vecinii stau acum liniştiţi. Fiul de vameş nu doar că nu cântă la pian, dar face crize de epilepsie dacă se atinge de "taste". Adică de clape, dar dacă el le zice taste, nu-şi permite nimeni să-l contrazică. Doar e băiatu' lu' mama, cea care îl alintă "Bebică" pe bărbatul său. Astea sunt însă lucruri intime şi nu ne putem permite să intrăm cu bocancii în viaţa personală a oamenilor.

Să mergem în aeroport, unde-l găsim pe românul dornic să treacă graniţa. Înainte de a se-ndepărta de glie trebuie să treacă un test de umilinţă. După ce s-a certat cu funcţionara de la îmbarcare, care a chemat paza când i s-a zis că lucrează la o companie de rahat, a trecut printr-o poartă care face alergie la fierătanii. Poarta asta e duşmanul metaliştilor. De fapt, e o manelistă. La aur nu zice nimic. De ce pe ăştia cu ghiuluri şi lanţuri de vapor la gât nu-i piuie? "Alea e neferoase, mă! Se învaţă la şcoală, la chimie", explică un amploiat gelat ca fotbaliştii. Dacă eşti rocker şi vrei să te duci cu avionul la un concert la Viena, în aeroport trebuie să te pregăteşti de un număr de streaptease. Cum toate hainele tale sunt pline de ţinte, lanţuri şi capete de schelet, poţi trece de "poarta raiului" doar în chiloţi.

În aeroport, următorul şmecher lucrează la Poliţia de Frontieră. Îi dai paşaportul şi încă un tichet cu care urci în avion. Are o denumire simplă, în limba engleză, dar cum viaţa e atât de complicată, nu merită să-ţi încarci intelectul dominat de Kant, Goethe şi Guţă cu orice nimic. Oricum, pe bucata aia de carton scrie unde pleci. Cu ea în mână, poliţistul îţi pune o întrebare şoc. "Unde pleci, mă?" Abia mai poţi sta în picioare. Pui mâna pe marginea "chioşcului" în care şade tipul şi îţi revii cu greu. Oare nu ştie să citească? Scuturi de câteva ori din cap ca pugiliştii după o lovitură grea şi întrebi cu umilinţă. "Nu scrie acolo? Mi-au greşit fetele ceva când am făcut check-in-ul?" Strâmbă din nas, sictirit că nu a primit răspunsul dorit. "Bine, mă, dar de ce te duci acolo? Asta vreau să ştiu!" Îţi dai seama că tipul se crede stăpânul ţării, regele spaţiului aerian şi şeful avioanelor. Privire lungă, atât ca orizont, dar şi ca timp. "Zi, mă, ce faci acolo?" Respir! L-am aruncat de pe scaun cu răspunsul ăsta. Dacă-l lovea Doroftei şi nu cădea în halul ăsta. Aş putea să-l număr ca la box, dar mă grăbesc. Mi-e teamă să nu pierd avionul. El se adună cu greu, îmi dă paşaportul şi, în loc de mulţumesc sau băga-te-aş în... îi mai dau una. "Noteaz-o pe asta, că mai trec pe aici şi nu vreau să te găsesc iar nepregătit!"

Adevăraţii şmecheri nu sunt în aeroport, ci pe graniţă. Vameşii din România se împart pe categorii. Cei mai pârliţi sunt cei de la frontiera cu Ungaria. Asta le e soarta. Cine îi pune să lucreze cu separatiştii? De când Borş sau Nădlac au devenit calea cea mai simplă către Occident, vameşul din vestul ţării s-a transformat în portar. Are în fişa postului o singură sarcină. Să ridice bariera! Situaţia e nasoală şi la graniţa cu Bulgaria, ţară care face şi ea parte din Uniunea Europeană. Dar la Giurgiu nu se moare de foame. Pe acolo se face legătura cu Orientul. E imposibil să nu treacă pe la tine un turc cu nişte blugi. Cea mai frumoasă viaţă e la graniţa cu Republica Moldova şi cu Ucraina, dar tot la fel de bine să trăieşte şi la frontiera cu Serbia. Fericire pe băţ! Trafic cu de toate. Băutură, ţigări, bomboane, ţesături, tot ce vrei. Şi dacă vrei să treci pe bune, tot trebuie să dai ceva.

Fără 20 de "cocari" la dus şi încă pe atât la întors nu faci nimic. Să nu spui niciodată unui vameş că vrei să aplice legea. El vămuieşte atât la propriu, cât şi la figurat. Nu-şi permite să plece niciodată acasă cu mâna goală. Dacă face asta, se supune unor riscuri imense şi nenumărate. Când merge acasă, nevasta, aia care îl alinta "Bebică", îl anunţă că divorţează. Motivul? Nepotrivire de caracter. Cum să lucrezi în vamă şi să te duci acasă chel? E ilogic. A doua belea o vei avea cu colegii. Nu te vor considera un prost, chiar dacă eşti, ci un duşman. Corectule! Bancul ăla cu vameşul pentru care un Mercedes sau o casă scumpă reprezintă un cadou prea mic pentru ziua onomastică, iar "rodul" tuturor pe o tură întreagă este prea mult, a devenit cunoscut în toată lumea. Acum e unul mai bun pe piaţă. Un vameş este întrebat ce salariu are. "Zece milioane pe lună!" Şi pe zi?