Gabriel Tepelea: "N-am vrut sa capitulez!"

In a sasea zi din luna februarie, acum 90 de ani, se nastea cel de-al optulea copil al familiei Tepelea. Avea sa fie si ultimul. Dar si cel care a reusit sa duca numele mai departe, prin zecile de carti pe care le-a scris si miile de articole publicate. Membru al Academiei Romane, distins cu Legiunea de onoare a Frantei, Gabriel Tepelea cu greu poate sa se desprinda de ceea ce-i este mai drag - activitatea profesionala - lasand loc intamplarilor din copilarie, de pe front, din inchisoare sau din cei 19 ani de naveta.

VITALITATE. La 90 de ani, Gabriel Tepelea lucreaza, participa la conferinte si intruniri de tot felul, citeste, scrie si publica cu succes carte dupa carte

In a sasea zi din luna februarie, acum 90 de ani, se nastea cel de-al optulea copil al familiei Tepelea. Avea sa fie si ultimul. Dar si cel care a reusit sa duca numele mai departe, prin zecile de carti pe care le-a scris si miile de articole publicate. Membru al Academiei Romane, distins cu Legiunea de onoare a Frantei, Gabriel Tepelea cu greu poate sa se desprinda de ceea ce-i este mai drag - activitatea profesionala - lasand loc intamplarilor din copilarie, de pe front, din inchisoare sau din cei 19 ani de naveta.

La 17 ani, Gabriel Tepelea intra la facultate. Neobisnuit. Si acum, si atunci. Cele cinci clase primare pe care le-a urmat in satul natal, Borod, jud. Bihor, le-a terminat mai devreme, la 10 ani. Explicatia? Un singur invatator slujea simultan la mai multe clase. Era de-ajuns ca dascalul sa predea colegilor mai mari cu un an sau doi, ca baietandrul de-atunci, cu ochi ageri si minte ascutita sa prinda, "din zbor", dupa cum spune astazi profesorul, si sa treaca mult mai repede de la o clasa la alta. "Intreba invatatorul: cand a domnit Stefan cel Mare? Toti cu capete in pamant. Ridicam doua degete si imediat raspundeam. Colegii mai mari, din pricina asta, capatasera un soi de ura, de invidie. Se simteau umiliti". Academicianul Tepelea rade cu pofta. Acum, toate i se par atat de indepartate: cum a "evadat" el din internatul liceului din Oradea, in vacanta de Craciun, cand, din cauza unei epidemii de scarlatina, se declarase carantina, cum, pentru a ajunge la parinti, impreuna cu un coleg, a trecut un pod vechi, folosit la exploatari miniere, din care ramasese doar scheletul de fier, mai-mai sa lesine de frica. "Mi se parea o adevarata tragedie. Eram in primul an de liceu. Clasa a sasea, cum ar fi acum. Mi-era dor de-ai mei. Asa ca am fugit cu trenul, am trecut poduri, apoi un sat intreg pe jos, pana am ajuns acasa. Recompensa era suprema: carnatii de la mama si zapada de pe dealuri".

DIN SCOALA, PE FRONT. Academicianul povesteste rar. Din cand in cand, isi trage sufletul, isi mai "unge" gatul cu cate-o gura de cafea, timp in care imi mai spune de vreo carte publicata. Ba in romana, ba in franceza... Imposibil sa le tii minte pe toate. Franceza a invatat-o din liceu si nu s-a mai putut desprin- de de ea. Ba si germana tot de-acolo. Si ungureste, acum si un pic de engleza. A devenit insa, profesor de franceza, iar in liceu, tot de dragul acestei limbi, infiintase "Societatea de lectura franceza". Au urmat apoi Facultatea de Litere-Filosofie la Cluj, doctoratul in Bucuresti, bursa de studii in Franta. "Doctoratul l-a luat Magna cum laude", se mandreste sotia sa, o femeie de 80 de ani, careia nu-i dai nici 65. "A sustinut lucrarea in fata unei comisii formate din George Calinescu, Vianu, oameni de mare valoare", completeaza zambitoare si priveste cu blandete catre sotul sau. N-a apucat bine sa termine facultatea, ca a trebuit sa faca Scoala Militara. Acolo i-a intalnit si pe cel care avea sa devina Patriarhul Romaniei, Iustin Moisescu, dar si pe Corneliu Manescu, viitorul ministru de Externe. Acolo l-a si prins razboiul. Campul de lupta i-a aratat imaginea unei lumi pe care nu vrea sa si-o aminteasca. A luptat pe ambele fronturi, de est si de vest, a facut parte din regimentul de fortificatii. A vazut cum moartea pandea la zvacnirea glontului, cum soldatii ascundeau printre haine scrisori de adio pentru familiile lor, la gandul pieirii in lupta. Atat. Mai multe, refuza sa spuna.

INCEPUTUL CALVARULUI. Profesorul isi largeste nodul de la cravata. Cu miscari incete, se lasa pe spate, lipindu-se de spatarul scaunului. Respira lung. Ai zice ca tot greul a trecut. Necazurile insa au continuat. In 1949, chiar de Sfanta Marie, Securitatea i-a patruns in casa si de-atunci, sase ani nu a mai stiut de ce se intampla "afara", nu a mai avut nici o veste de la familie, nu si-a vazut copilul crescand. Umbra Securitatii il urmarise permanent. Cand ofiterii l-au urcat in masina, si-a dat seama ca nu va scapa prea usor, mai ales ca de la 17 ani devenise membru al Partidului Taranist, iar apropierea de Maniu si Coposu i-au pus stigmatul de "dusman al poporului". A fost dus la Ministerul de Interne si tinut in anchete chinuitoare care nu faceau decat sa repete pana la desfigurare aceleasi somatii: "Refa programul partidului taranesc la tineret, tu nu auzi?". "Il spusese de atatea ori, ca il ziceam fara sa ma mai gandesc. Stiam ca nu sunt vinovat, desi mi se reprosase ca eram la curent cu ceea ce faceau romanii fugiti din tara. Aflasera ca citisem in casa unchiului meu, avocat de profesie, niste scrisori de la comitetul romanilor din strainatate".

DE LA BATAIE LA OCNA. In realitate, Gabriel Tepelea trebuia exterminat din cauza partidului pe care il slujea. A trecut prin Jilava, pe la Canal, Aiud, Oradea. Ajunsese de nerecunoscut. Numai piele si os, tuns scurt si fara pic de putere. Bataile de la Jilava si munca de ocnas de la Canal si acum, dupa mai bine de 50 de ani, ii chinuie trupul. "Printre noi, la Jilava, erau infiltrati spioni. Iar in celula 24 in care eram eu, se mai aflau si aghitantul lui Antonescu si un fost cumnat al lui Magearu, deputat taranist, Mociornita, oameni considerati periculosi. Gardienii erau pusi sa traga cu urechea la usa celulei si sa raporteze superiorilor. Intr-o noapte, a venit un plutonier major, ne-a pus sa iesim pe hol si, in timp ce mergeam, gardienii loveau in noi, fara sa se uite unde nimeresc". La Canal, si mai greu, detinutii se transformasera in animale de tras in jug. Fiecare trebuia sa incarce sau sa descarce zeci de vagoneti cu pamant sau cu piatra. "Eu am lucrat si de noapte. Sarcina mea era aceea de a face paturi de fier, suprapuse. Din cauza intunericului, ma loveam la degete. Nu vedeam unde nimeresc cu ciocanul. Aveam mainile facute praf. Din fericire, marele doctor Petrescu ne ajuta, luandu-ne la cabinet. Spre sfarsitul celor doi ani petrecuti la Canal, am fost declarat distrofic si lasat in pace". Gabriel Tepelea a strans din dinti si a rabdat. Fara sa-si strige durerea. A suportat si foamea, si setea, si munca grea sau bataile date fara motiv, si lipsa vreunei vesti din partea familiei. Cand a ajuns insa la inchisoarea de la Oradea, a crezut ca nu mai are scapare. Nimic din cate traise nu-l mai deranja. Acum, clopotele bisericii greco-catolice, in care se ruga in copilarie, sunetul orologiului, toate il bantuiau. Impreuna cu detinutii adusi la Oradea a facut greva foamei, din cauza conditiilor aspre. Degeaba. A scapat din iad, dupa un an, cand se implinisera cei 6 ani de pedeapsa.

BUCURESTIUL INTERZIS. Doua ore a stat in gara, pe papornita din paie in care avea niste merinde aduse de o verisoara de-a sa de la care a si aflat despre cele 11 rude care fusesera, fie inchise, fie omorate. "Incotro sa o iau?", isi spunea printre gandurile negre. De sotie se despartise. Si-a amintit de un prieten. Si mai bine de un an si jumatate a locuit in podul casei lor, incercand sa-si gaseasca de lucru. Mediul universitar i-a trantit usa in nas. La fel si Liceul Eminescu la care predase inainte de a fi inchis. "Sase luni nu am putut face nimic, din cauza slabiciunii. In cele din urma, am reusit sa ma angajez la Cooperativa «Progrese cartonaje», unde am stat un an si ceva. Apoi am ajuns bibliotecar la Liceul Eminescu", povesteste academicianul. Dupa doi ani, timp in care a castigat bani din meditatii si traduceri, a putut sa predea la Universitatea din Timisoara, ajutat fiind de ministrul Invatamantului de-atunci, Murgulescu, care a inteles ca invatamantul are nevoie de oameni calificati, nu de suplinitorii care predau in acele vremuri. De la Timisoara, prin tot soiul de interventii, pasii l-au purtat la Pitesti, unde a si ramas pana la pensie. 19 ani de naveta, dar si de liniste, perioada in care a putut sa faca ceea ce-i placea cel mai mult: sa studieze si sa scrie, desi mult timp si-a semnat cartile cu pseudonime. Sa tot fi fost sapte, chiar opt la numar...

PEDEAPSA "La Aiud, cei care aveau studii inalte tineau prelegeri, la anumite ore, stabilite in functie de umbra de pe pervazul ferestrei. Era o adevarata Universitate, se vorbea despre orice. Cand ne prindeau, eram bagati la cercera, singuri. Noi, cu hardaul"

SURGHIUN "Chiar si dupa ce am iesit din inchisoare, am fost urmarit de Securitate. Au venit si in casa noastra ofiterii. Cand am inceput sa predau la Universitatea din Timisoara am avut grija ca in cursurile mele sa nu se gaseasca nici un pic de politica, pentru a nu le da motiv de arestare"

LA BINE SI LA GREU "Pe actuala sotie am cunoscut-o la Liceul Eminescu. Amandoi eram profesori. Ne-am casatorit, am crescut un copil, si pana am reusit sa avem casa noastra, am schimbat vreo sapte, opt locuinte. Ultima oara, ne-am mutat aici, acum cativa ani"

APROAPE UN SECOL DE ACTIVITATE

A fost profesor universitar consultant, a avut contributii in redimensionarea literaturii si culturii vechi romanesti, in includerea scrierilor romanesti in limba latina, in istoria literaturii si a culturii romane, precum si in domeniul literaturii comparate, a ocupat functia de presedinte si vicepresedinte in cadrul diferitelor manifestari desfasurate in tara si in strainatate. Gabriel Tepelea (foto) a publicat aproape 50 de carti, dintre care cinci de memorii, studii de lingvistica, patru cursuri in limba romana si trei in franceza, peste 700 de articole.