x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale "Mă fac frate cu dracu' până trec puntea"

"Mă fac frate cu dracu' până trec puntea"

03 Noi 2009   •   00:00
"Mă fac frate cu dracu' până trec puntea"

La 29 ianuarie, 1994, realizatorul tv Lucia Negoiţă suna la uşa apartamentului lui Petru Dumitriu, de la Metz. Publicăm astăzi cea de-a doua parte a dialogului de două ore care s-a născut în după-amiaza acelei zile.



LuciaNegoiţă: Aţi cântat aria compromisului.

Petru Dumitriu: A trebuit s-o fac. Muream de foame. La ora aceea, cântăream cu vreo treizeci de kilograme mai puţin. Eram un schelet ambulant. Făceam des pneumonii. Şi atunci mi-am zis: mă fac frate cu dracu', până trec puntea. E o înţelepciune a poporului, te faci frate cu turcii, tătarii, cu ruşii şi pe urmă tragi o înjurătură. Asta am făcut eu. Mi-ar fi plăcut să fiu erou, dar muream sau de boală, sau la puşcărie. Eu eram mai răsărit, am atras atenţia. Astea nu sunt scuze, Doamne, fereşte! Dar, în acelaşi timp, spun: am plătit cu peste treizeci de ani de exil. Acum mă simt curăţat, spălat. Dacă s-ar fi putut să n-o fi făcut... dar nu se poate.

Să decupăm din acei ani momentul "Drum fără pulbere". În contrast teribil cu mărturiile celor care au fost victimele adevărate ale infernului numit Canal.

Am început cu Canalul, ca o chestie grandioasă, îndrăzneaţă. Ideea era idioată de la început... să faci un  canal între un fluviu şi mare, doar la câţiva kilometri de vărsare. O dobitocie îmbrăţişată de Gheorghiu-Dej, care să imite dobitociile ruşilor. Eram redactor la Viaţa Românească. Scrisesem "Euridice" (8 proze), "Davida". Arătasem că sunt bun. Hai să fac ceva realist-socialist, ziceam. Trântesc în revistă, primul capitol. Mă mai duc o dată, de două ori. Văd puşcăriile, sârma ghimpată, colibele, corturile, văd securiştii. Penitenciarul, o temniţă uriaşă... "Ce te faci? Încetezi să publici?" Puteam să mă retrag. "Să spui adevărul?". Nu exista. Deja când tăceai sau strângeai din dinţi, erai suspect. Şi atunci a trebuit să aleg.

Atâţia şi atâţia dintre cei trimişi la Canal au făcut parte din elitele intelectuale, ţărăneşti, militare. Ei nu s-au dezis de ceea ce gândeau, de credinţă.

Scena pe care ţi-o povestesc mi-a fost relatată de un preot, după eliberare. Un lot fusese pedepsit de şeful lagărului. Toţi erau goi, în ger. În Dobrogea vine frigul din Rusia, drept, fără să aibă stavile. Ştii ce făceau? Ieşeau cei din mijloc la margine şi îi băgau pe cei din margine în mijloc. Ei între ei, pentru a se încălzi. Se ajutau. Erau egali. Nici nu poţi să spui că fraternizau. Erau fiecare din ei, celălalt. Tulburător.

"Am fugit când am avut ocazia"

Cu tot excesul de zel, n-aţi putut face mare lucru când propriul tată a fost închis.

Tata era la zdup, la Timişoara. Fusese luat de acasă pentru nimic. L-au denunţat nişte vecini, prin anii '48-'49, fiindcă el, chimistul, pasionat şi bun experimentator, pusese să explodeze nişte praf de puşcă. Voia să scoată un salcâm din rădăcină... Era un praf care se pune în cartuşe. În loc să scape de el, l-a păstrat. Săracu' de el, s-a întors bolnav de diabet şi slab ca un ţâr. L-au lăsat în pace, într-un târziu s-a întors acasă. "E tatăl lu' ăla care scrie în Scânteia." Tragedia era peste tot, în vieţile noastre. Şi eu, ca un măscărici, le cântam ălora în strune.

Încet, încet aţi devenit scriitor oficial. Cum se manifesta cenzura?

Erau tot soiul de discuţii tovărăşeşti la editură, cu membrii de partid.

Pe care le acceptaţi?!

Trebuia să le accepţi, că altfel nu apărea cartea. Mai bine n-ai fi scris. De ce să munceşti o mie cinci sute de pagini, peste trei sute de personaje? Să le arunci? Hai să vopsesc pe ici, pe colo... dacă erau boieri, vopseam totul în negru, dacă erau ţărani, în roşu. Am avut totuşi un moment de speranţă, când am publicat Cronica.... Era totuşi literatură. Nu era o porcărie. Chiar dacă se vedea cu ochiul liber că înnegrisem tabloul. Îţi dau alt exemplu. Miron Constantinescu intrase la un moment dat în dizgraţie (fusese în Biroul Politic). A fost făcut ministru sau vice-ministru al Culturii, aşa ceva. Era ceva mai luminat. Dar fusese un crâncen, un mâncător de foc şi băutor de sânge. S-a întâmplat ceva cu el, nu ştiu ce, probabil dinlăuntrul său a ieşit ceva la iveală. L-au dărâmat, tocmai când avea speranţa unei liberalizări în cultură. L-am văzut după două săptămâni de critică şi autocritică. Pierduse 20 de kilograme.

El e Diocleţian Sava, în "Ne întâlnim la Judecata de Apoi".


E un personaj făcut cu oarecare simpatie. Nu e întunecat. Era tare greu. Am văzut că nu mai merge. Aveam aproape treizeci şi şase de ani când am plecat. Am fugit imediat când am avut ocazia. Îmi dădeam seama că nu mai pot prinde aiurea rădăcini. Şi o să râzi. Nici acum n-am prins rădăcini. Rădăcinile mele sunt în România.

Aţi fost printre puţinii scriitori care şi-au dus gestul până la capăt. Cei ce au plecat imediat după război au făcut-o în alte condiţii, cu un alt statut.

Aveam coaja, masca, pe care le purtasem în anii '50. M-au lăsat să ies cu nevastă-mea. În fine, am scăpat şi copilul după câţiva ani. M-au ajutat Gheorghiu-Dej şi Maurer, care era om, nu câine.

Primii ani petrecuţi departe de părinţi au fost cumpliţi pentru fiica dvs.

Da, săraca, nu ştia cum o cheamă, avea alt nume pe certificatul de naştere. O botezasem cu numele soţiei mele, Irina, şi cu cel al surorii acesteia, Ileana (Medrea). A fost închisă şi cumnata mea, şi părinţii mei şi soră-mea şi primul soţ al soţiei mele şi doamna Stahl. Au scăpat mai uşor pentru că nu m-am repezit să critic regimul chiar de la început. Odată m-am năpustit aşa în excrement. Odată am ieşit, uite-aşa, din zid.

"Aici am trăit prost, foarte prost"

A fost mai dur exilul interior sau exterior?

Mai dur a fost aici în suflet. L-aş numi mai degrabă compromis. Conştiinţa nu te iartă. Crezi că îmi plăcea în ţară să am bani mulţi, când vedeam ce se întâmplă în jurul meu? Nu era o viaţă. Nici măcar pentru mine, care am trăit bine. Aici am trăit prost, foarte prost. Sufăr de cu totul alte probleme: dezorientarea, detaşarea. Am avut o surpriză că un savant irlandez a ţinut o prelegere la o universitate din Londra, cu tema "Petru Dumitriu şi experienţa mistică în literatură", dar iarmarocul n-a observat. Nu mă observă, încă nu... şi dacă mă observă în următorii zece ani, e bine, altfel mor neobservat.

Aţi fi gata să spuneţi: "Sebastian Ionescu sunt eu"?

Nuu! E o proiecţie literară a unor aspiraţii care au dat naştere unui personaj. Dragă doamnă Negoiţă, nu sunt un personaj al scrierilor mele.

Ţineţi la cartea asta.

Nu e vorba de sentimente. E o chestiune de scriitor. Ce am scris mai bun, da, cartea asta este. Viaţa mea merită să fi fost trăită aşa cum am trăit-o, pentru cele patru, cinci pagini, din capitolul "XXX". (P.D. citeşte un fragment).

Capitolul pe care l-aţi citit, al convertirii lui Sebastian Ionescu, dă multe argumente despre credinţă pe care le înţelegem doar în context. Cititorii găsesc această temă şi în eseurile din "Zero sau punctul de plecare". Aş vrea să vă opriţi doar la "Taina Învierii".

Ştiu doar că Iisus a înviat. Murind, s-a sculat din moarte. Orice altă interpretare ciunteşte această taină. Unde sunt orb, unde mă doare sufletul, este propria înviere. Nu ştiu dacă voi trăi după moarte, într-o formă sau alta. Sunt un simplu credincios, care se roagă la Dumnezeu, când nu uită. Ca un ticălos. Ca un păcătos. Vorbesc şi n-ar trebui. Despre El e mai bine să taci şi să te rogi.

"Nu sunt cu totul nici aici, nici acolo"

Aţi dus dorul limbii vorbite, al bârfei şi al anecdotei. Aici, în Occident, cum vă apropiaţi de tipurile umane diverse?

Am mai găsit spiritul ăsta colocvial în Anglia. E un dar grozav. Nu mă miră că englezii sunt atât de buni povestitori. Îi găseşti la club, cu un pahar de whisky în faţă, mori de râs sau caşti gura uimit la ce are de spus câte un colonel pensionar. Numai la Capşa am mai auzit istorii de-astea. E vorba de talentul românilor de a vedea chestii sucite, colorate, vii, în comportamentul uman. Un adevărat personaj de roman, Bogdan Piteşti, stâlp de cafenea, celebru, bogat... Suntem la Capşa... Unde vine frecvent lume bună. Dom'le, şi Bogdan Piteşti iese de acolo, are un obraz pe care se vede urma unei palme. Îl cârpise unul, da' sălbatic, cu sete. La uşă, intra altcineva. Se opreşte unul în faţa celuilalt. Cel care intră întreabă: ce e acolo, ce e vâlva asta? Bogdan Piteşti răspunde: "ce să fie, se bat scriitorii". Un fleac. O nimica toată. Delicios (P.D. râde cu poftă).

O întrebare banală şi... eroică: sunteţi un învingător?

Nu. Sunt un încăpăţânat mai degrabă. Întreabă-mă peste zece ani, poate îţi spun, cine ştie, sunt învingător. Acum strâng din măsele şi merg înainte. Ca temperament, sunt contrastant. În două feluri opuse: exuberant, vesel, hai să zic, cuceritor, dar şi retras, melancolic, mahmur. E şi o chestiune de comportament. O pendulare între activitate şi pasivitate. Sunt aşa şi aşa, şi acolo şi aici, nu sunt cu totul acelaşi, nici acolo, nici aici. Şi eu mă mir de mine. Curios, nu? Când scriu câte o pagină bună, mă gândesc de unde vine ce scriu? Dindărătul conştiinţei. Sunt atâtea contrarii care se atrag, veselie şi mahmureală, statornicie, încăpăţânare, îndârjire. Semăn cu o prună.

Nu cu Taurul zodiei?

Nu ştiu, n-am frecventat mulţi tauri. Pruna e moale şi dulce. Când e coaptă, se topeşte, da' încearcă să muşti sâmburele, ai nevoie de un ciocan pentru el. Sunt şi bun, şi blând, dar sunt şi dur cu mine însumi.

Pentru că aţi făcut acest dus-întors, de la viaţă la literatură, ce veţi scrie pe răbojul imaginar, la împlinirea a şapte decenii de viaţă?

Sunt cel ce a plătit scump biletul. Să nu mă invidieze nimeni, să nu spună: a chiulit, s-a strecurat... Sunt cu conştiinţa liniştită. De fapt, dacă e vie, conştiinţa nu poate fi niciodată liniştită. Ştii vorbele Fariseului, în templu: "Doamne, îţi mulţumesc că m-ai făcut aşa grozav..." şi alături, Vameşul: "Iartă-mă, Doamne, că sunt un ticălos de vameş". Iisus spune: "Ăsta are dreptate..." Nu pot să mă bat cu pumnul în piept, sunt un ticălos de vameş.

La sfârşitul întrevederii, beneficiez de "ospitalitatea lorenă" a doamnei Mohr. Gesturile gazdei sunt întrerupte de scriitor, cu semnul discret al recunoştinţei, sărutarea mâinilor.
Spre seară, ieşim cu toţii, în oraş. Am rulat chiar, câţiva buni kilometri, în căutarea unei piese de schimb, pentru hazlia Dacie papuc, cu care am făcut deplasarea.
Domnul Petru Dumitriu are o energie molipsitoare în a descrie turnurile medievale, fortăreţele, catedralele întâlnite în cale. Sunt martora unui ritual pe care cei doi parteneri îl împlinesc aproape zilnic. Hrănesc câteva lebede, cu pâine adusă de acasă, într-o oază liniştită a oraşului. Este, poate, cea mai accesibilă iluzie comună.
La despărţire, poate din cauza oboselii, am în faţă un alt om, marcat de o tristeţe sfâşietoare. Îşi aşază pe cap, pălăria de pânză. Cu gestul atât de natural al protocolului perfect, pe care doar un domn din vechile generaţii îl mai pune astăzi în practică. Camera de filmat pătrunde lent, dincolo. Un călător pribeag traversează Le Pont des Morts. Se îndreaptă spre malul stâng al Mosellei.
Găsisem imaginea care avea să deschidă filmul grăbit al unei vieţi. Într-o după-amiază, la Metz...

×
Subiecte în articol: biblioteca pentru toţi