Amintiri

Saptamana trecuta am fost plecata trei zile din tara. La intoarcere sambata seara, in masina unui prieten purtam discutia devenita clasica la fiecare reintoarcere pe pamant natal dupa o deplasare externa. "Si ce s-a mai intamplat in tara?" Intrebarea era de convenienta pentru ca stiu ca in Romania nu se poate intampla nimic fundamental in trei zile. Raspunsul a fost tot unul clasic "Ei, s-au mai certat aia prin Parlament, niste politicieni se cearta cu niste jurnalisti. N+am fost atent la stiri, dar e iar un scandal pe la tv."
Si-am trecut mai departe.
Acasa, tarziu in noapte, cautand un post care sa mai difuzeze stirile de peste zi, am descoperit ca a murit Ernest Maftei. Si mi-am amintit brusc cat de jovial era omul asta si cat talc aveau vorbele lui. As fi vrut sa-l sun pe domnul care m-a adus de la aeroport sa-l intreb: dar de Maftei de ce nu mi-ai zis?
La stiri vedeam inmormantarea bunicului din Dumbrava minunata si ma gandeam ca nu mi-as fi putut niciodata imagina ca, daca pleci din tara pentru doua zile, cand te intorci acasa ii gasesti de-agata ingropati pe unii dintre cei pe care-i cunosti.
Si mi-am amintit de Ernest Maftei de acum mai bine de 7 ani, care ma necajea in Piata Victoriei. Pe vremea aceea lucram la un post privat de radio, participam cu radioul la Carnavalul "Bucurestiului de alta data" si eram costumata cu un frac si un joben. Badia a venit la mine si mi-a spus cum o sa fiu eu cand o sa fiu femeie. M-am aparat repede, spunandu-i ca SUNT femeie, iar el s-a uitat sagalnic la mine si-a ripostat. "Nu, nu esti femeie. Uite, aici pe sold, n-ai luat forma ulciorului." Si-a desenat pe soldul meu, o viitoare adancitura. "Barbatilor o sa le placa adancitura aia, cand o sa fie acolo. Iar tu o sa fii femeie."
Mi-e draga amintirea asta si am vorbele Badiei in minte de multe ori cand ma uit in oglinda. Acum imi pare foare rau ca n-am scris niciodata despre clipa asta si despre faptul ca mi-a ramas in minte, pentru ca Badia s-ar fi bucurat.
Si pentru ca nu vreau sa mai fac o greseala de genul asta, mai scriu aici o amintire draga mie.

Un 15 septembrie, la Gruiu, pe terasa casei de vara a fostului meu sef de la acelasi post de radio. Stefan Iordache mangaie langa mine un catelus pufos si negru, caruia i s-a pus o funda rosie ca nu cumva sa fie deochiat. Vorbim despre cum se alinta catelusii. E soare si cald. Vorbim, vorbim, vorbim. Apoi e seara si ne cheama lumea la masa. Iar eu habar n-am despre ce am vorbit atatea ore, pentru ca timpul a trecut in viteza si omul Stefan Iordache, nu actorul, m-a vrajit cu adevarat.
Nu stiu sa descriu mai bine momentul asta de magie, dar vreau sa-l scriu aici, pentru ca - la o alta intoarcere dintr-o deplasare externa - sa nu regret ca nu l-am facut public cand reamintirea lui ar fi adus bucurie.

P.S. Ma enerveaza teribil ca nici o televiziune nu s-a gandit sa programeze saptamana asta - ca o proiectie speciala - un film cu Ernest Maftei.