Caderea - ultimele zile ale jurnalistilor

Ultimele zile din viata lui Hitler sunt prezentate intr-o pelicula controversata, nominalizata anul acesta la Oscar pentru film strain.

"Caderea" se numeste filmul si o are in rolul principal pe Alexandra Maria Lara, o tanara care a plecat la 4 ani din Romania, a jucat in filme de success in Germania, a fost desemnata cea mai buna actrita in tara ei adoptiva, dar si cea mai frumoasa femeie.

Lara e in film secretara dictatorului, locuieste alaturi de el intr-un buncar, iar ultimele zile din viata Führerului sunt povestite din perspectiva sa. Intr-un fel ea e jurnalista. Relateaza. Reda intamplariile, emotiile personajelor din jurul lui Hitler. Creeaza imagini in mintea spectatorilor, provoaca dispret fata de unii si simpatii fata de altii.

E inchisa intr-un buncar si-si spune povestea. E femeie si, din intamplare in acest film, conduce ostilitatile povestirii. Vi se pare un subiect cunoscut?

Stiu ca procesul din jurul mineriadei ne va face sa uitam pentru o vreme de rapirea jurnalistilor si, desi lucrurile cu cei trei colegi ai nostri incep sa se complice, subiectele legate de ei nu vor mai fi la fel de mediatizate.

Dar sa ne uitam la povestea jurnalistilor din alta perspectiva. Ca majoritatea lumii, nici eu nu-i cred. Banuiesc ca ascund lucruri, ca n-au curajul sa-si asume o parte din faptele lor si stiu sa le citesc gesturile nervoase din fluturarea mainilor sau bataitul picioarelor. Nu-i cred si pace. Iar modul in care se prezinta ei in fata lumii, nu ma face mai fericita.

Zilele acestea m-am gandit la Marie-Jeanne asemanand-o un pic cu secretara lui Hitler. Nu e la fel de frumoasa si delicata, dar a avut si ea un rol de conducatoare din umbra, i-a regizat/instruit pe cei care au realizat micile "videoclipuri" ale rapirii si a preluat controlul comunicarii de dupa. Ce n-a stiut Marie-Jeanne sa faca? N-a stiut ca atunci cand a venit acasa, sa se aseze sa povesteasca despre cat de tare le-a schimbat perspectiva asupra vietii gandul ca cei de acasa sufera pentru ei. N-a stiut sa descrie emotia si responsabilitatea care te apasa pe suflet cand constati ca oameni care nu au foarte multa legatura cu tine se ingrijoreaza pentru tine, isi consuma din timpul lor si iti arata ca le pasa de tine, tu cea care, poate, nu le-ai dat la fel de multa atentie pana atunci.

N-a stiut sa spuna s sau n-a avut curajul - ca si-a schimbat dintr-o data mentalitatea privind relatia cu proprii parinti. Ca si-a dat seama brusc ca nimic nu e mai important decat sa ai momente placute, pline de intelegere, cu ai tai. N-a stiut sa descrie cum nu mai conteaza masina luxoasa, nici hainele scumpe si nici vacantele nu stiu unde. N-a stiut multe si a ratat si mai multe.

O sa spuneti ca nu era important sa-si scoata sufletul la vedere. Sau ca n-a povestit asa ceva pentru ca n-a simtit asta, pentru ca era un aranjament, o rapire falsa. In ambele cazuri, am sa va combat. Falsa sau nu, rapirea a fost traumatizanta si nu poti fi insensibil cand joaca ta (cu atat mai mult emotia ta profunda) le schimba vietile altora.

Iar impachetarea sufletului in vorbe reci, nu face un serviciu nimanui. Pentru ca, in ciuda oricarei aparente, jurnalistii au suflet. Iar astazi le e rusine ca vor sa faca reportaje de senzatie, ca vor exclusivitati si mint ca pleaca in vacanta (cum mint si sefii lor ca nu stiu unde pleaca) ca sa ajunga din nou in Irak, asa cum s-a intamplat cu Mara Banica de la National TV.

Daca micul dictator Dan Dumitru (v-am facut o onoare pe care n-o meritati, comparandu-va cu Hitler, pentru ca Adolf era foarte inteligent) ar fi avut un Goebbels, ar fi invatat sa exploateze aceasta criza nu punandu-si bannere uriase la conferinta de presa sau inventand documente semnate inainte de plecare, ci aratand emotii. Motivand tinerii sa devina jurnalisti.

Altfel, despre Hitler nu se poate vorbi niciodata de bine. Tot asa cum, din pacate, astazi, despre jurnalisti - de oricare fel ar fi ei - nu vorbim cu mare entuziasm.