Cezar Petrescu, sub robia peniţei

O figură aparte a literaturii române şi un adevărat personaj al perioadei interbelice bucureştene. A fost asemănat cu un "tanc al literaturii române", iar sintagma nu se trage (doar) de la cele peste 100 de kilograme pe care le afişa cu un aer bonom...

Cezar Petrescu s-a manifestat de tânăr ca scriitor, dar a debutat la 30 de ani, în 1923. Opt ani mai târziu primea Premiul Naţional pentru Literatură. Era mereu în criză de timp, de aceea avea impresia că romanele sale erau "scrise aproape toate ca pe peron de gară, în ultimul moment", dar nu putea trăi decât scriind. Mărturie stau miile de pagini de actualitate şi astăzi, scrise cu uşurinţă într-un limbaj alert, expresiv, mai colorat, cu multe neologisme.

Odată, scriitorul i-a povestit lui Nicolae Carandino: "Lilli Gheorghiade, celebra curtezană dinaintea primului război mondial, mi-a dat jurnalul ei, să-l prelucrez şi să-l public; închipuie-ţi că m-am îmbătat şi l-am pierdut...".

Ca ziarist era dezinvolt şi critic. A început să scrie în 1912 în ziarele din Iaşi, iar din 1919 a publicat zilnic două, trei articole la diferite cotidiene, simultan editând o revistă pe care o şi administra. Considera "ziaristica un preţios şi strategic punct de observaţie", mărturisind că "regăseşte în redacţii efervescenţa celei mai acute actualităţi, frenezia celor mai nesăbuite pasiuni, abjecţii, trădări şi vânzări".

"Trebuie să găsim ceva senzaţional, ceva care să zguduie indiferenţa publică. Nu politică, vai de mine! Că nu citeşte nimeni! Nu-mi dau seama ce anume ar trebui să găsim. În orice caz, o oaie cu cinci picioare. Dar nu una, mai multe", spunea acesta în 1938, când era directorul ziarului România, oficiosul carlist.

CAMIL SAU CEZAR PETRESCU?
Camil Petrescu a suferit mult timp, pentru că era adesea confundat cu Cezar Petrescu - mai degrabă amuzat de această greşeală -, pe care însuşi Nicolae Iorga a făcut-o în cartea sa, Istoria literaturii române, şi care este destul de des întâlnită şi astăzi. Nicolae Carandino povestea cum odată l-a apărat pe Camil Petrescu în faţa unei instanţe fiscale, spunând că "este la mijloc o gravă confuzie. Aţi evaluat în realitate veniturile lui Cezar Petrescu. Ăla se vinde.

Clientul meu numai se tipăreşte". Cu "privirile şi mişcările iuţi, nervoase, ca şi vorba, radiind o energie rar întâlnită. Totdeauna ras proaspăt şi îngrijit, în costume elegante, de obicei de nuanţă gri, cu linia pantalonului călcată impecabil şi o cămaşă ca spuma", scria Vlaicu Bârna. "Întrunea fizicul cel mai burghez din lume cu firea cea mai boemă. Literatura lui - inegală - falsifica în ochii celor care nu îl cunoşteau o personalitate de artist dăruit în variate domenii, de cititor infatigabil, de scriitor, de publicist, de grafician.

Nu ieşea de sub robia peniţei decât pentru a merge la cârciumă sau la cazino, căutând sensurile întortocheate ale vieţii şi ale morţii. Placid în aparenţă, el avea o fire ardentă, care nu se manifesta prin mişcare, fiindcă pur şi simplu o depăşea. Rubicond, alterna vehemenţele melancolice cu explozii joviale. Cine l-ar fi bănuit, după scris, timid şi tăcut? Cine, fără să-i fi surprins privirea?", scria Nicolae Carandino.

Avea toate viciile: băutura, cartofor, amator de femei, boem incorigibil, dar răscumpăra orice defect prin farmec. Cezar Petrescu era "un causeur şi un intelectual rafinat". "Era carismatic şi curtat de femei, iubea vinul bun, o carte plăcută, femeile frumoase, dacă se putea să fie blonde, un ceas de taclale cu un prieten şi un joc nebun de cărţi", scria Valeriu Bârnă.

A fost căsătorit cu "Coca Botez, Eugeniţa Cosmuţă, Geta Ciocâlteu, Puiuţ Mureşan şi doamna Florica din familia doctorului Amza Jianu". Cezar Petrescu a trăit o viaţă plină de contradicţii, confuzii şi agitaţie, de unde şi-a luat multe dintre subiectele romanelor sale. Regimul comunist i-a impus scriitorului colaboratori dintre activiştii partidului, silindu-l să semneze împreună cu ei tot ce a publicat în ultimii zece ani ai vieţii. Pentru a-l constrânge, i-a fost hărţuită familia, iar fratele, două dintre surori şi un cumnat au fost anchetaţi şi încarceraţi.




"Anii m-au făcut sceptic. Anii, viaţa, experienţele", scria acesta. "De-abia ţin condeiul, obosesc de mă ia naiba după 3-4 pagini - ori după cum ştii, eu abia după 10 ceasuri de lucru şi după 10 ţigări şi 11 ceşti mari de cafea neagră mă simţeam în adevărata formă şi gata să bat normele celorlalţi scriitori", scria Cezar Petrescu în martie 1953.

 

"Îmi organizez chiar timpul pierdut"
N-ar fi interesant să ştim direct de la sursă cum era şi cum scria Cezar Petrescu? Ne-am întrebat adesea, iar răspunsul a venit, în ceea ce-l priveşte pe scriitorul mai sus amintit, de la Aurel Sasu şi Mariana Vartic, autorii antologiei "Romanul românesc în interviuri" - Editura Minerva, 1986.

În cea de-a doua parte a volumului II, autorii fac o confidenţă cel puţin deconcertantă, într-unul dintre subcapitolele dedicate lui Cezar Petrescu: "Cum de am ajuns să ne-mbogăţim volumul cu declaraţiile de mai jos, fără să fi dat ochii sau mâna cu d. Cezar Petrescu, e, desigur, un record. Întâlnirea a fost pur spirituală şi nu vom trăda niciodată metoda, care e totuşi simplă şi genială ca oul lui Columb". Iată aşadar o felie din realitatea acestui scriitor.

"D. Cezar Petrescu locuieşte şase-şapte luni pe an la ţară, în Moldova. O lună jumătate-două, lipseşte, fiind în străinătate. În Bucureşti apare meteoric, iar Calea Victoriei credem că n-o parcurge de 52 de ori în 52 de luni. Poate fi văzut însă cu al său Hupmobile 6 cilindri când la Iaşi ori la Cluj, când la Neapole sau la Viena, când în Munţii Maramureşului sau împotmolit în noroaiele şleaurilor basarabene. Când are răgaz să mai scrie două-trei volume anual, din cea mai diversă inspiraţie şi din cele mai contradictorii medii şi atmosfere, aceasta mi s-a părut inexplicabil, chiar admiţând pactul cu diavolul şi reţeta omniprezenţei descifrată din testamentul ocult al lui Joseph Balsamo.

De aceea, ne-am adresat direct la sursă, să aflăm cheia misterului. D. Cezar Petrescu surâde cu toată bonomia celor 100 de kilograme, care-i dau aspectul unui tanc al literaturii române. "Nimic mai simplu", ne asigură cu modestie. "Nu există nici un secret. Sau, dacă vrei să-l numeşti secret, atunci e un secret care circulă pe toate drumurile. E organizarea timpului. A muncii, ca şi a odihnei. A desfătării, cât şi a scrisului. Eu îmi organizez chiar timpul pierdut. Îţi şoptesc aceasta la ureche, numai pentru dumneata: chiar viciile.

O noapte de petrecere până la ziuă şi o săptămână de hoinăreală fără nici un scop nu înseamnă timp pierdut. Automat, ochiul înregistrează, iar cugetul, inconştient, prelucrează materialul înmagazinat. O carte se organizează în semiconştient, lent, în decurs de doi-trei ani şi paralel cu alte cărţi. Când s-a cristalizat deplin şi începe să mă sufoce, trebuie neapărat să mă aştern în lucru. Să mă eliberez.

De aceea, scrisul nu-mi pare niciodată un supliciu. Nu cunosc durerile facerii. E o plăcere. Aş spune, o joacă. Transcriu pe hârtie ceea ce a germinat şi a crescut în mine, dar în afară de voinţa mea. Dacă n-aş scrie aceste cărţi, viaţa m-ar înăbuşi. E un debit care se cere consumat şi nimic mai mult. Fiindcă am trăit şi trăiesc viaţa intens şi divers, împrospătându-mi cu o scandaloasă neîmpăcare toate curiozităţile intelectuale şi toate poftele celelalte, mai puţin nobile, nu m-a speriat în literatură nici un fel de subiect. Nu m-am simţit strein în nici o experienţă, dar nici eu n-am fugit de nici un fel de experienţă. Eu cred că aceasta e cea mai mare bogăţie la care poate râvni un scriitor". (C.D.)