"Craii"… sau permanenta actualitate a lumii lui Gore Pirgu

Dacă despre lumea lui I.L. Caragiale se spune că este mereu actuală, acelaşi lucru se poate afirma şi despre universul conturat de fiul său nelegitim, Mateiu Caragiale, în romanul "Craii de Curtea Veche". Ne-a vorbit despre aceasta conf. dr Carmen Muşat, de la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi redactor-şef la Observator cultural.

● Jurnalul Naţional: La sfârşitul lunii martie, în cadrul campaniei "Îmblânzirea cărţilor", a fost organizată o întâlnire cu publicul cititor, în care aţi moderat discuţia despre romanul "Craii de Curtea Veche". Ce impact a avut?
● Carmen Muşat: Ideea acestei întâlniri i-a apar­ţi­nut doamnei Sandra Ecobescu, de la Fundaţia "Calea Victoriei" (iniţiatoarea campaniei "Îmblânzirea cărţilor", de altfel). Am moderat discuţia pe marginea romanului lui Mateiu Caragiale în faţa unui public foarte tânăr (alcătuit, preponderent, din liceeni şi studenţi). Deşi, iniţial, reacţiile au fost mai timide, cei prezenţi au prins curaj şi sper ca până la final să fi reuşit să stârnim interesul atât celor care ştiau mai puţine lucruri despre Mateiu Caragiale şi opera sa, cât şi al mateinilor mai vechi sau mai noi.


● Cât de actuală este lumea lui Mateiu?
● Depinde la care dintre lumile evocate de Mateiu Caragiale ne referim. Aş spune că lumea lui Pantazi şi a lui Paşadia nu mai există decât în cărţi şi în amintirile unora dintre cei mai bătrâni contemporani ai noştri. Dar am putea vorbi despre permanenta actualitate a lumii lui Gore Pirgu, despre triumful absolut al tipului uman reprezentat de Pirgu - "cu lipsa lui de carte şi de ideal înalt şi cu amănunţita lui cunoaştere a lumii de mardeiaşi, de codoşi şi de şmecheri, de teleleici, de târfe şi de ţaţe, a năravurilor şi a felului lor de a vorbi", Gore Pirgu e astăzi pretutindeni, a ajuns "prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Naţiunilor şi oferind colegilor săi străini veniţi în România cu pantahuza sau în «anchetă» o somptuoasă şi sibarită ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal". Cred că putem recunoaşte în acest portret foarte caustic trăsăturile multor politicieni din ziua de azi.


19 ANI DE MUNCĂ
● Scriitorul a început cartea în anul 1910 şi a terminat-o abia în 1929. De ce credeţi că a durat atât?
● Permiteţi-mi să vă răspund cu un citat din "Jurnalul" autorului: "Această lucrare a rămas în chip deznădăjduitor foarte mult timp pe şantier, adesea întreruptă, niciodată abandonată. Spovedania lui Pantazi m-a chinuit mult, sfârşitul ei mi-a cerut cea mai mare sforţare şi nu s-a înfăţişat decât foarte penibil, într-un târziu. Pentru a fi însăilate, ultimele trei părţi mi-au cerut nouă ani de muncă. Oricare vor fi satisfacţiile pe care această lucrare mi le va da în continuare, există una singură, pe care o am şi pe care o voi preţui întotdeauna, înaintea oricărei alteia: aceea a dificultăţii învinse". 19 ani de muncă, dar nu credeţi că a meritat?


● Care este părerea dumneavoastră despre criticile aduse romanului de G. Călinescu?
● Nu există critic literar infailibil, orice critic se poate înşela (şi se înşală de multe ori). Călinescu nu s-a înşelat doar în privinţa lui Mateiu Caragiale, ci şi în privinţa altora (Blecher sau Sebastian, de exemplu). Chestiune de gust, de subiectivitate, de rezonanţă.
OBSEDAT SĂ SCRIE O CAPODOPERĂ
● Care sunt trăsăturile definitorii ale omului Mateiu Caragiale?
● Din amintirile unora dintre contemporanii săi, din însemnările sale din "Jurnal", precum şi din corespondenţa sa foarte bogată, se pare că Mateiu Caragiale a fost un personaj adeseori contradictoriu, care scandaliza, prin felul său de a fi, o societate nedeprinsă cu tipul de personalitate întruchipată de el. Un dandy, categoric, foarte preocupat de amănunte vestimentare, de modul în care apărea în lume, Mateiu Caragiale era însă şi un spirit practic, atent şi la detaliile mai... terestre, ca să spun aşa, ale existenţei cotidiene. Ca scriitor, Ma­teiu Caragiale era un estet, un perfecţionist, un nonconformist obsedat să scrie o capodoperă - şi a reuşit acest lucru, în pofida scepticismului multor contemporani ai săi, inclusiv a  propriului tată.


● Există astăzi adevăraţi mateini?
● Cu siguranţă. Romanul lui Mateiu Caragiale a stârnit de la bun început pasiuni puternice, de-ar fi să ne gândim la Ion Barbu, cel fascinat de universul "Crailor...". De altfel, autorul "Domnişoarei Hus" a fost unul dintre iniţiatorii Clubului Mateiu I. Caragiale, care se întrunea uneori la Capşa şi din care făceau parte Taşcu Gheorghiu, Marcel Breslaşu, Al. Rosetti, Oscar Lemnaru şi încă mulţi alţii.
Şi tot lui Ion Barbu i se datorează şi protocolul în versuri al selectului Club al mateinilor. Despre "Protocol al unui club Mateiu Caragiale", Ion Barbu credea că "e singurul lucru inspirat ce am scris" - ceea ce trădează infinita admiraţie pe care o nutrea pentru opera mateină. Reproduc aici un singur catren: "Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene,/ Fiinţa noastră se clădeşte cu scriptura ta, Mateiu!/ Prim şi ultim Caragiali, ca o boltă de antene/ Te alegem viu din vântul despletitelor idei". Operei lui Mateiu Caragiale i-au fost dedicate, de-a lungul timpului, nenumărate studii şi autorul însuşi a devenit, la rândul lui, personaj de roman - mă gândesc, desigur, la romanul lui Ion Iovan, apărut anul trecut la Editura Curtea Veche (nici că se putea editură mai potrivită pentru un roman care se numeşte "Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale"). Că Ion Iovan este un matein autentic stă mărturie nu doar romanul acesta (care a fost recompensat cu Premiul pentru proză al revistei Observator cultural), ci şi o altă carte, apărută în 2002, intitulată "Mateiu Caragiale". "Portretul unui dandy român", o schiţă de portret sui generis a autorului "Crailor...".
"Oare ştim cine a fost Mateiu Caragiale? De numele lui s-au legat admiraţia şi dispreţul, marea artă literară, iluzia averii şi a nobleţii. Mit pentru unii, bastardul unui scriitor celebru pentru alţii, Mateiu merită să fie citit în cioburile de oglindă ale propriei sale vieţi.
O viaţă de dandy" - scria în 2002 Ion Iovan. Acestor întrebări, scriitorul le dă un posibil răspuns în romanul conceput ca jurnal din ultimul an de viaţă al lui Mateiu. Un roman la fel de puternic şi de atent construit ca şi "Craii de Curtea Veche".


NUMĂRUL 1 ÎNTRE ROMANELE DE SECOL XX
Într-o anchetă reali­zată de Observator cultural, romanul "Craii de Curtea Veche" a ocupat poziţia nu­mărul 1 între ro­ma­nele de secol al XX-lea. "Regretatul scriitor Gheorghe Crăciun a avut ideea
să realizăm un top al celor mai bune romane româneşti ale secolului al XX-lea. Am adresat rugămintea de a răspunde la această «provocare» unui număr foarte mare de critici şi istorici literari - 102 -, din toate generaţiile, iar rezultatul a fost şi pentru noi o surpriză. Romanul lui Mateiu Caragiale s-a clasat pe primul loc, devansând alte titluri, poate mai celebre până atunci - rezultatul anchetei a fost publicat în Observatorul cultural nr. 45-46 din 3 ianuarie 2001, sub titlul «Romanul românesc al secolului al XX-lea». Am putut constata atunci o schimbare în percepţia cititorilor avizaţi - să nu uităm că nu au răspuns decât cititori profesionişti, critici şi istorici literari. Nu ştiu care ar fi rezultatul unei astfel de anchete azi, nu ştiu dacă topul ar arăta la fel", spune Carmen Muşat.