Cu sufletul la gură, printre meandrele istorisirii

Creangă rămâne cuceritor, probabil, întâi de toate prin pitoresc şi printr-un soi de candoare adultă. Dincolo de acestea însă scrierile lui invită la explorări cu rezultate, uneori dintre cele mai neaşteptate.

"Râsul homeric", "jovialitatea" şi "bonomia" de care s-a făcut atât caz, de pildă, sunt concurate nu numai de tonuri apăsat melancolice, ci şi de surprinzătoare cruzimi şi violenţe. E, în fond, privilegiul tuturor marilor scriitori, acela de a nu se lăsa "explicaţi" într-o cheie unică, spune profesor doctor Liviu Papadima, Decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti.

 

Jurnalul Naţional: O epocă a marilor clasici... Creangă, Caragiale, Slavici şi Eminescu... "O epocă de la care am primit «Luceafărul» şi «Pe aceeaşi ulicioară»..., «O scrisoare pierdută» şi «Bubico», «Amintiri din copilărie» şi «Ursul păcălit de vulpe», «Mara» şi «Păcală în satul lui»"... Ce comoară de preţ a lăsat Creangă pentru literatura română într-o epocă în care s-au afirmat atâtea "nume de seamă"?

Liviu Papadima: Creangă, ca şi ceilalţi scriitori de prim rang pe care-i revendicăm azi drept "mari clasici" ai literaturii române, a avut şansa afirmării într-un climat cultural deosebit de stimulativ. Meritul revine, în primul rând, societăţii "Junimea", în particular lui Titu Maiorescu. Chiar dacă atât criticul ieşean cât şi gruparea din care a făcut parte au avut opţiuni estetice destul de vagi şi de generale - mult mai generale, de pildă, decât cele eclectice şi ele în bună măsură, profesate de "Literatorul" lui Macedonski - ei au avut intuiţia valorii şi au ştiut să o promoveze.

În cazul celor patru autori pe care posteritatea i-a ridicat pe podiumul învingătorilor, deosebirile dintre ei - de formaţie culturală, de temperament, de expresie stilistică - covârşesc, frapant, asemănările. În cazul lui Creangă, ceea ce îl individualizează este poziţionarea lui ca un excepţional "mediator" între două lumi ce încep de la mijlocul veacului al XIX-lea să se distanţeze una de cealaltă într-un ritm tot mai accelerat: lumea civilizaţiei rurale şi a celei citadine. De la paşoptişti încoace, acest fenomen este resimţit ca o profundă traumă, nu numai culturală, ci şi socială şi chiar politică.

Creangă izbuteşte să dea o soluţie estetică de mare virtuozitate acestei sciziuni. Am convingerea că şi în momentul în care această falie generatoare de nenumărate tensiuni va deveni întrutotul istorie, scrierile lui Creangă îşi vor păstra nealterată prospeţimea.

 

Un manuscris..."poate neîncheiat" al "Amintirilor..." lui Creangă. Dacă ar fi să încheiaţi dumneavoastră "Amintirile...", cum ar fi sfârşitul...?

"Încheierea" indiscutabilă a unei opere survine chiar şi la scriitorii care se îngrijesc să publice în timpul vieţii ediţii declarat "definitive", abia în momentul, arbitrar din punct de vedere estetic, în care autorul nu se mai poate "răzgândi". Partea a IV-a din "Amintiri...", scrisă şi publicată la o distanţă de timp semnificativă faţă de cele precedente, pare să indice intenţia autorului de a da un fel de "epilog" operei sale de căpătâi.

De aici şi încărcătura simbolică mult mai apăsată a acestei părţi, dedicată momentului despărţirii deopotrivă de sat şi de copilărie. Mă simt solidar cu această opţiune a autorului, pe care o simt făcută cumva cu graba unui act testamentar. Prefer de aceea să nu speculez pe marginea unor posibile prelungiri ale manuscrisului. Dacă Ion Creangă ar fi avut intenţia şi răgazul de a-şi revedea textul în vederea publicării în volum, cred că ar fi intervenit mai degrabă în interiorul "Amintirilor...", şi nu la finalul lor.

 

Consideraţi că ar mai putea scrie cineva (dintre tinerii sau mai puţin tinerii scriitori români de azi) despre acea vârstă a copilăriei cu aceeaşi savoare literară precum Creangă?

Nu văd de ce universul copilăriei ar înceta să atragă scriitori de primă mărime ai zilelor noastre. Fie şi numai Mircea Cărtărescu e un exemplu elocvent. Cât despre "savoare" - asta e, recunosc, o discuţie mai complicată. Ciudat e că, deşi se reclamă, sub stindardul postmodernismului, criterii de judecată relaxate, orientate spre desfătarea imediată a lecturii, a scrie "savuros" pare să fi trecut în practică în registrul minoratului estetic. Scriitorii de azi par să vrea mai degrabă să fie "inventivi", să-şi dovedească cu orice preţ virtuozitatea literară.

 

Cuceritor prin candoare adultă
La şcoală cel mai adesea suntem asaltaţi de termenii: "universul copilăriei şi al operei", "oralitatea stilului", situaţiile comice, Bildungsroman şi câte altele... prin ce consideraţi că ne cucereşte Ion Creangă în afara acestor, să le spunem, stereotipii? Un critic literar care nu izbuteşte de fel să iasă de sub tirania locurilor comune îşi ratează vocaţia.

Altminteri însă, pentru cititorul obişnuit, stereotipiile de care vorbiţi sunt, în bună măsură, inevitabile. Mai ales în mediul şcolar ele reprezintă un minim de înzestrare culturală, prin care un text este înscris în orizontul receptării lui de-a lungul vremii. Regretabil e însă atunci când astfel de formule clişeizate sufocă sau îndepărtează complet ceea ce ar trebui să rămână esenţial în studiul literaturii: contactul viu, autentic, personal, cu textul.

A spune, de pildă, despre "Amintiri..." că e un fel de Bildungsroman cred că nu ar trebui să sărăcească, ci, dimpotrivă, să îmbogăţească lectura. Creangă rămâne cuceritor probabil întâi de toate prin pitoresc şi printr-un soi de candoare adultă. Dincolo de acestea, însă, scrierile lui invită la explorări cu rezultate, uneori dintre cele mai neaşteptate.

"Râsul homeric", "jovialitatea" şi "bonomia" de care s-a făcut atâta caz, de pildă, sunt concurate nu numai de tonuri apăsat melancolice, ci şi de surprinzătoare cruzimi şi violenţe. E, în fond, privilegiul tuturor marilor scriitori, acela de a nu se lăsa "explicaţi" într-o cheie unică.

 

Care sunt poveştile dintre... poveştile lui Creangă care vi s-au lipit cel mai tare de inimă - prima pentru inima de critic literar, a doua pentru omul Liviu Papadima? De ce?

Mă bucură, întâi de toate, ideea că ar putea exista şi un... organ numit "inima criticului literar". Din unghiul acesta nu pot decât să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului. "Harap-Alb" va rămâne fără doar şi poate cea mai fascinantă dintre poveştile lui Creangă: un text care te poartă cu sufletul la gură prin meandrele istorisirii. Opţiunea personală, altminteri, este pentru "Ivan Turbincă", poate datorită felului în care reverberează în mine două teme cruciale nu numai ale literaturii, ci şi ale vieţii: cea a eroismului şi cea a înfruntării morţii.

 

Cât de iubit credeţi că este azi Creangă şi ce vă face pe dumneavoastră să reveniţi şi să-l redescoperiţi pe Creangă şi acum...?

Mi-l închipui pe Creangă destul de greu ca idol al unor grupuri de "admiratori" sau de "fani" - aşa cum s-a întâmplat, de pildă, şi se mai întâmplă încă cu Eminescu, Mateiu Caragiale, Panait Istrati, Urmuz şi alţii. Dar Creangă rămâne aproape de sufletul unor categorii largi şi foarte variate de cititori, adolescenţi sau vârstnici, consumatori ocazionali sau împătimiţi de literatură.

În ce mă priveşte, revin la el, ca şi la alt mare contemporan al său, Caragiale, cu aceeaşi convingere că mi-a mai rămas ceva de aflat, de înţeles, "de învăţat". Şi, nu în ultimul rând, că-mi va oferi, la fiecare nouă apropiere, noi motive de bucurie.

 

Bojdeuca lui Creangă
Pictorul, născut la 22 septembrie 1888, orginar din Colibaşi, judeţul Mehedinţi, şi-a început cariera artistică datorită hazardului. Întâlnirea cu medicul şi colecţionarul de artă Ion Cantacuzino, care i-a încurajat şi susţinut preocupările artistice, l-a motivat pe Ghiaţă să-şi dedice viaţa artei. Face studii la Bucureşti şi Paris, unde urmează cursurile Academiei Ranson şi ale Academiei Delecluze. Aici s-a familiarizat cu tehnicile postimpresioniste, pe care le va asimila într-o manieră personală în lucrările sale: naturi moarte, peisaje şi compoziţii în culori sobre, cu influenţe din arta populară.

Se menţine în linia unui artist de nivel mediu deopotrivă ca tematică şi talent. Opera lui este egală, fără salturi sau rupturi şi se remarcă prin interesul deosebit pentru simplitatea şi sinceritatea zonei rurale. Limbajul plastic folosit de Ghiaţă este simplu şi direct. Coloritul său este sobru, armonios, bazat pe reliefarea tonurilor calde, iar desenul simplificat şi sintetic. Lucrarea care reprezintă casa scriitorului Ion Creangă poartă semnificaţia emblematică a specificului naţional românesc.

Un peisaj colinar pictat într-o cromatică dulce, caldă sugerează un spaţiu liniştit, plin de încărcătura emoţională pe care o proiectează involuntar emblematicele întâmplări ale "Amintirilor din copilărie". Spritul ludic al lui Creangă ajută la o reevaluare a laturii tradiţionale din lucrarea lui Ghiaţă, pe care inevitabil o umple de viaţă. Casa modestă, încadrată de peisajul liniştit de fundal devine plină de amintiri şi prinde viaţă din textul lui Creangă.