Despre morţi numai de bine

De fiecare dată când pleacă dintre noi un actor sau un regizor celebru, am un moment de dublă mâhnire. În primul rând pentru că realizez – mă confrunt frontal cu realitatea – că nici ei, cei mai mari, mai frumoşi şi mai talentaţi, nu sunt diferiţi de noi, au şi ei un drum care ajunge la sfârşit. Dar mâhnirea mea cea mai mare, ba chiar furia, vine când văd că nu suntem în stare să rămânem pe linia fină între emoţie şi patetism când le rememorăm viaţa.

De fiecare dată când pleacă dintre noi un actor sau un regizor celebru, am un moment de dublă mâhnire. În primul rând pentru că realizez – mă confrunt frontal cu realitatea – că nici ei, cei mai mari, mai frumoşi şi mai talentaţi, nu sunt diferiţi de noi, au şi ei un drum care ajunge la sfârşit. Dar mâhnirea mea cea mai mare, ba chiar furia, vine când văd că nu suntem în stare să rămânem pe linia fină între emoţie şi patetism când le rememorăm viaţa.

Dintr-o coincidenţă nefericită, Ilarion Ciobanu şi Ştefan Iordache au plecat aproape simultan cu Paul Newman, iar cei care au putut privi şi presa noastră, dar şi pe cea a americanilor au putut face diferenţa între distincţia, eleganţa şi politeţea cu care ai lor au ştiut să-l rememoreze pe Newman, faţă de cum ne-am onorat noi actorii. Îmi spun de multe ori că poate nu ne ajută limbajul, că poate româna noastră e mai poetică şi e mai uşor să sară în lacrimi şi suspine exagerate, dar e mai mult decât atât. (Nu spun că actorii noştri nu merită plânşi, vorbesc de decenţa şi de eleganţa cu care ar trebui trataţi). Ca să onoreze memoria lui Newman, revista Time l-a invitat pe bunul lui coleg, Robert Redford să scrie o jumătate de pagină de impresii despre prietenul lui. Ca şi cum ar povesti unui alt prieten, despre Paul – colegul lui de pe platou. E un text foarte simplu (e evident că e scris de Redford şi nu de un PR, pentru că are detalii intime despre lucruri pe care le împărţiseră doar ei doi, cum ar fi trucurile pe care le foloseau când uitau replicile în timpul filmărilor), dar e atât de emoţionant în obişnuitul şi umanitatea lui, încât e cu adevărat memorabil. Te bântuie zile întregi.
Revista Vanity Fair acum câteva luni, ştiind că Newman este într-o fază finală a bolii sale, i-a dedicat un articol în care cei mai buni prieteni ai actorului au rememorat câte o secvenţă din întâlnirile lor speciale. A fost poate cel mai emoţionant articol pe care l-am citit în ultimii ani, dar nu pentru cuvintele folosite sau tehnica de construcţie a frazelor sau pentru întâmplările de acolo. Emoţia pe care o transmitea textul respectiv era dincolo de toate acestea pentru că simţeai la fiecare rând că Newman se va bucura de rememorarea acelor întâmplări. Un omagiu elegant pe care-l merită oamenii care joacă în liga aleşilor.

Nu ştiu în presa noastră (cu excepţia minunatului interviu al lui Cristi Brancu cu dl Ştefan Iordache) ceva egal cu aceste două unghiuri de adresare în faţa publicului când e vorba de a-ţi onora oamenii speciali. Iar asta ţine de jurnalism, nu de cuvintele folosite. Am văzut însă pe net, pe bloguri, câteva mesaje şi descrieri speciale, personale, ale unor oameni celebri sau nu, şi mai am o speranţă că vom învăţa să fim eleganţi şi în suferinţă. Ştiu expresia românească "despre morţi numai de bine", dar mi-ar plăcea să fie şi bine spuse/scrise vorbele de bine.

"Mi-ar plăcea să vă amintiţi despre mine ca fiind un om care s-a străduit în viaţă. Să fie parte din vremea lui, să-i ajute pe oameni să comunice între ei, să-şi găsească ceva decenţă în propria viaţă şi să se dezvolte ca om. Cineva care nu s-a complăcut, care n-a renunţat." Acestea au fost cuvintele de despărţire ale lui Paul Newman.