Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ideea de istorie în cultura română până la 1800
Mihai Popa
Editura Academiei Române
Lucrarea propusă nu constituie o istorie propriu-zisă, cu atât mai puţin o sinteză a evenimentelor de referinţă. Miza teoretică a acestui proiect o constituie, într-adevăr, evenimentul semnificativ care are caracter istoric, reflectat în izvoarele istoriei naţionale, interne şi externe, dar, mai cu seamă, în scrierile cu caracter mai mult sau mai puţin istoric, şi anume în cele care relevă principiile înţelegerii faptului istoric şi legile devenirii sale. În consecinţă, perspectiva noastră este centrată în corpusul de documente, însă îşi trage referinţele (şi judecăţile de valoare) din lucrările de filosofie, istorie a filosofiei şi filosofia istoriei. Pornind de la un gând al lui Noica, dezvoltat în lucrările noastre anterioare, mizăm pe o "certitudine” cu valoare în universal care recuperează şi devenirea istorică. După filosoful român, în spatele oricărei filosofii este un ingenium perenne, care constituie poarta întâlnirii cu lumea înainte de a deveni gândul raţiunii intrată în dialog cu sine, motivată să instituie o philosophia perennis.
Reluând întrebarea nicasiană din Cum e cu putinţă ceva nou, cum e cu putinţă ca spiritul să nu devină tautologic, o redăm istoriei şi experienţei realizate în timpul devenirii istorice, cu un sens schimbat. Noi spunem: Cum e cu putinţă ca omul, mereu nou, să se recunoască pe sine în istorie? Câteva mii de ani de istorie ne pot duce la întâlnirea cu sine sau la pierderea noastră în lume, după cum acordăm, ori nu, un sens experienţei istorice. Având ca reper "comandamentul” nicasian al întâlnirii filosofiei cu istoria, încercăm în paginile propuse sub acest titlu o incursiune în realitatea şi valorile spirituale româneşti, aşa cum sunt ele relevate ca fapt al experienţei (documente) sau ca gest (semnificaţie) culturală. Martori, parteneri şi dascăli ne vor fi principalele opere şi personalităţile care ne redau (atunci şi acum) pe noi înşine unui universal în care fiinţă noastră istorică aşteaptă în marginea eternităţii. Istoria ca formă a eternităţii (spirituale) este, desigur, o metaforă, dar una cu un nebănuit apetit de adevăr filosofic şi ştiinţific, dacă este să o privim ca devenire a spiritului. Căci, de această dată aducând un argument al lui Hegel, "filosofia, ca ocupându-se cu adevărul, are de-a face cu eternul prezent. Ei totul îi este nepierdut în trecut, căci ideea este prezent, iar spiritul este nemuritor, ceea ce înseamnă că el nici n-a trecut, nu este nici în stadiul de a nu fi încă, ci este esenţialmente acum.”
