Inegalabilul Ştefan Iordache

Cartea de colecţie "Regele Scamator – Ştefan Iordache" de Ludmila Patlanjoglu, ediţia a II-a, apărută la Editura Jurnalul şi ­Editura Curtea Veche, se vinde pe 3 februarie cu ziarul Jurnalul Naţional la preţul de numai 9 lei. Este ziua când marele actor Ştefan Iordache ar fi împlinit 68 de ani. Acest excepţional volum ne apropie tot mai mult de viaţa şi opera regretatului artist.

Ştefan Iordache – omul şi artistul după care cerul a plâns trei zile în septembrie trecut, ar fi împlinit la 3 februarie 68 de ani. Îşi are liniştea veşnică în pământul de la Gruiu. O lume însă îl crede viu. El tră­ieşte prin respiraţia amintirilor pu­blicului său. Amintirea cea mai grăi­toare însă este excepţionalul volum ce se va vinde mâine împreună cu Jurnalul Naţional, la numai 9 lei, "Regele Scamator – Ştefan Iordache" de Ludmila Patlanjoglu, publicat de Editura Jurnalul şi Editura Curtea Veche.

E o carte de colecţie, ediţia a II-a (re­vizuită şi adăugită), scoasă de sub tipar la începutul lui noiembrie. E despre Ştefan Iordache şi cu Ştefan Iorda­che. E cartea la care autoarea şi persona­jul central au muncit îndelung, dar cu mult drag şi cu multă dăruire. "Regele Sca­mator" spune povestea vieţii unui mare actor. Amintiri dulci, savuroase sunt depănate de Ştefan Iordache când autoarea îl iscodeşte: despre copilărie, adolescenţă, tinereţe sau adâncă maturitate. E mărturisirea sa în faţa vieţii trăite până la scrierea cărţii – anul 2004 – confesiuni, mărturii, întâmplări inedite.
Ca un bun şi ales "gospodar", mucalit a rânduit lucrurile. Le-a aşezat în ordinea ce le-ar da veşnicie.

ACTORUL REGE
Autoarea l-a descris pe Ştefan Iordache astfel: "Biografia sa a dat splendoare re­ga­lă profesiunii de actor. Timp de 40 de ani nu a fost previzibil, nu a fost repetabil, a rămas mereu o surpriză. Pentru el, singurul hobby era viaţa. Ştia să se uite la un copil, la o femeie, la o floare, să trăiască fe­ricit într-o curte cu iarbă şi pomi. Un histrion până în măduva oaselor, un «scamatoriu», aşa cum îi spunea, premonitoriu, bunica sa".

Cartea, încununată cu o prefaţă "Ac­to­rul Rege", este structurată pe trei capitole, parcă predestinate: "Jocul cu viaţa…", "J­o­cul cu arta!", "Jocul cu moartea?". Fiecare capitol include o bogăţie de alte titluri, care izbucnesc ca nişte fascicule din po­ves­tirile lui Iordache sau din concluziile trase de autoare. I-a unit pe toţi în cartea vieţii lui: de la muică, mamă, tată, soră, soţie, soacră la fratele de suflet, la copilul de suflet, la orăşeni sau săteni. Prietenii alcătuiesc un generic aparte. Printre aceştia sunt actori, regizori, scenografi, poeţi, ziarişti, doctori, ingineri.

"Se reîntâlnesc urmele lăsate de Ştefan Ior­dache în sufletele celor care şi-au in­ter­sectat viaţa cu el", după cum spune autoarea volumului, distins cu Premiul UNITER.

Îşi face singur autoportretul. Antologia teatrală sau cea cinematografică ni-l adu­ce mereu în faţă. Sunt trecute în carte şi cele mai importante premii. Cu "Doam­ne, ţine-mi pălăria pe cap!" se încheie cel de-al treilea şi cel mai scurt ca­pitol – "Jo­cul cu moartea?" – al acestei cărţi: "Mă gân­desc la ieşirea din scenă de când am în­ceput teatrul. Acest lucru mă sperie. De aceea şi muncesc atât de mult. Nu vreau să cred că am ajuns la capătul drumului".

CARTE FRUMOASĂ…
E o carte-document. Aşa cum susţinea la prezentarea, în noiembrie, a volumului criticul George Banu. "Vorbele lui Iorda­che din volum sunt un document important, precum şi mărturisirile despre Ior­da­che sunt importante documente", spu­nea acest mare teatrolog, care i-a urmărit destinul artistic al lui Ştefan Iordache.

A avut parte de o carte frumoasă pe când trăia. A iubit această carte. A spus ce avea de spus, a auzit şi a citit ce au avut de spus ceilalţi. I-a fost un răsfăţ. A lucrat frumos la ea. Pe-ndelete. Credea că nu va mai ieşi de sub tipar. Atât de mult a aşteptat-o. Când a apărut era fericit. Parcă îl văd la lansarea de la Hotel Majestic, unde venise multă lume. Vorbea puţin şi îi admira pe cei din jurul său. Cu zâmbetul său ucigător de drag.

Pentru oameni, el rămâne cel care a slujit cu credinţă şi nobleţe scena timp de 45 de ani. A urcat treptele consacrării cu spectacole ce vor rămâne adevărate lecţii de măiestrie pentru generaţiile care vin. E o pagină importantă în Istoria Teatrului Ro­mânesc. O alta în Istoria Cinem­a­to­gra­fiei Româneşti."

COPILĂRIA
Aşa descrie Iordache locul copilăriei sale: "Când am făcut 4-5 luni, mama a vrut să ne mutăm în centru. A căutat, cu mine în braţe, o locuinţă mai onorabilă. Şansa i-a surâs şi ne-am stabilit cu chirie în casa-vagon a familiei Rizea, doar câteva străzi mai spre buricul Rahovei. Acolo am crescut până la 9 ani, alături de alţi chiriaşi, muncitori şi oameni de treabă. O curte lungă, o casă cu şapte-opt că­mă­ru­ţe, fiecare ocupată de o altă familie – cizmari, sudori, electricieni. Era emoţionant când toţi bărbaţii ăia se întorceau de la slujbele lor şi, cu picioarele în ligheanul cu apă, povesteau ce au mai făcut în ziua aceea. Rămâneam lângă ei şi ascultam – de parcă ar fi povestit cine ştie ce întâmplări fabuloase. Asta a fost, pentru mine, casa părintească".

AUTOPORTRET
O mărturisire: "La premiera filmelor am emoţii. Parcă n-aş fi eu acolo… Privesc ca la un străin, fascinat mai mult de arta cu care nişte regizori şi operatori extraordinari au ştiut să modeleze un chip, o poveste." Despre filmul "Străinul" (regia: Mihai Iacob – 1964), actorul scria: "De regulă, se consideră că debutul meu în cinema a fost Străi­nul. Nu-i adevărat. Primul meu film a fost o comandă a Procuraturii Capitalei, care trebuia să-i înveţe pe detectivii-elevi cum se desco­peră o crimă. Regizor era sce­no­gra­ful Traian Niţescu. Apoi a venit Stră­i­nul. Şansa mea a fost că, în acest film, am jucat cu cei mai mari actori de la acea vreme din teatru şi film: Ciubotăraşu, Etterle, Calboreanu, Costache Antoniu, George Mărutză… majoritatea nu mai sunt. Ei au făcut şcoală cu mine, mai pe furate… mai pe-nvăţate… Am descoperit atunci la ei ce înseamnă să fii generos, în sensul că nu trebuie să fii singurul bun într-un film. Dacă eşti singurul bun într-un film prost, n-are valoare. Un film bun, după părerea mea, e acela în care toţi actorii sunt foarte buni".

ŞANSA VIEŢII MELE: MIHAELA
A iubit femeia şi a fost iubit de ea. În carte el spune: "Femeia este asemeni pă­mân­tului: ea este matca, ea duce viaţa mai departe. Domină totul şi toate. (...) Eu cred că EA este cea mai mare minune pe care a lăsat-o Dumnezeu pe Pământ! (…) M-am îndrăgostit, pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi-o iubesc. Mihaela a fost şansa mea. Şi cu asta am spus totul".

Reţeta reuşitei lui Iordache
Cine vrea să urmeze calea pe care a ales-o marele actor beneficiază de o reţetă-testament, încadrată în capitolul "Jocul cu moartea?".
"… Se ia puţin talent, se amestecă în proporţii, după caz, cu inteligenţa, se adaugă multă trudă, după aceea se întreabă şi se consultă creierul, inima, ficatul şi celelalte organe ce au domiciliul în casa corpului meu, construită de Mamă, Dumnezeu şi de mine, cu ajutorul, dus până la sacrificiu, al spectatorului meu. Mă întorc către mine, mă uit în oglindă, mă răsucesc spre cer, mă aplec spre ţărână, stau cu urechea la pândă şi, după 40 ani de purgatoriu, aştept un răspuns. Cei ce trudesc în mine, mai ales inima şi creierul, care m-au ajutat să nasc vreo 100 de oameni – copii ai mei – în toropeala care mi-a liniştit bătăile inimii şi mi-a adormit gândirea într-un somn dulce, dar, sigur, neodihnitor, îmi răspund cu delicateţe, gingăşie, umor şi milă: Nu eşti NIMENI!
Cortina de pe suflet s-a deschis, întunericul din mintea mea a fost luminat de un maestru nevăzut al lui Dumnezeu: prizonierii gândurilor mele – spectatorii – s-au ridicat în picioare, preamărind pe Măria sa, Actorul, care, cu inima către Cel de Sus, se roagă, furat de pioşenie: «Pe scenă ne-am născut, pe scenă trebuie să ne întoarcem. Readună-ne, Doamne, pe scenă!». Ştiu că e imposibil, dar merită să încerc să strig".
Era totuşi pregătit să părăsească scena. Mărturisirea lui de la finalul cărţii nu poate fi uitată: "Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt. Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum, îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Dar e prea târziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba aceea: Fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: «Pământul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturora – măria sa Soarele». Probabil că, atunci când voi fi pământ, voi simţi şi mai bine mângâierea apei şi mângâierea Soarelui...".