O viaţă sub influenţa sonetelor

Să compui muzică pentru toate sonetele lui Shakes­peare nu este lucru uşor, tocmai de aceea acţiunea aceasta ar trebui să intre în Cartea Recordurilor. Florian Chelu Madeva, muzician şi compozitor, întemeietorul Rock Filarmonicii din Ora­dea, face acest lucru de ceva vreme, iar fiica acestuia, Alexandrina Chelu, îl ajută.

A avut un debut ieşit din tipare, la doar 16 ani. Artista şi poeta orădeancă Alexandrina Chelu s-a născut într-o familie de artişti, oameni de litere şi muzicieni, tatăl, Florian Chelu Madeva fiind muzician şi compozitor, întemeietorul Rock Filarmonicii din Oradea, iar mama, Iuliana Băican Chelu, o iubită interpretă de muzică populară şi doine. Părinţii au întrezărit talentul Alexandrinei şi i l-au cultivat, învăţând-o şi ce înseamnă munca, altruismul, abnegaţia. Elevă fiind, participa alături de tatăl ei la toate concertele, din ţară şi din străinătate şi a confirmat cu trecerea timpului calităţile, zestrea nativă, seriozitatea şi bogăţia sa spirituală, aflându-se într-o ascensiune continuă. Florian Chelu Madeva a realizat cu sprijinul Ministerului Culturii din România un CD muzical colectiv primul Rock Coral-Simfonic Discografic din România pe versurile lui Mihai Eminescu, intitulat „Mari melanco­lii şi aspre indignări” şi patru volume de „Colinde”. I s-a conferit, cu ocazia împlinirii a 150 ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, Brevetul şi medalia Mihai Eminescu 150 de ani din partea Preşedinţiei Române, şi a Ministerului Culturii din România.

„Părinţii sunt lumina sufletului meu, m-au îndrumat mereu pe calea dreaptă şi frumoasă a vieţii, s-au completat reciproc şi au ştiut întotdeauna ce să-mi ofe­re, din ceea ce aveau ei mai bun spune Alexandrina Chelu. Ţin minte că în casa noastră era muzică tot tim­pul, bună dispoziţie, o dezordine originală (ca la ar­tişti acasă), iar eu, poate involuntar, preluam şi imitam ceea ce făceau părinţii mei, motiv pentru care în mod evident nu am renunţat la muzică – aceasta fiind ca­lea mea în fiecare activitate pe care o desfăşor, indife­rent de domeniu. Muzica a ajuns la sufletul meu prin dragostea oferită de părinţii mei, prin „excursiile” pe care le făceam, la teatru, la spectacole, la concertele lor. Pentru că nu aveau cu cine să mă lase, am intrat în această lume specială a artiştilor, unde totul era frumos, liber şi curat. Nu puteam să nu fiu influenţată de artă, atâta vreme cât ea roia în jurul meu.

Nu aş fi ştiut nimic despre această formă de poezie numită sonet dacă tatăl meu nu ar fi avut ideea origi­na­lă de a inventa „sonetul muzical”, prin similitudine cu „sonetul literar”, având la bază doar două măsuri din Bach: 169/170 din „Fuga” pentru Sonata a III-a de vioară, alese pentru unicitatea lor. Astfel avem: forma fixă literară (sonetul care s-a născut în Italia în urmă cu sute de ani) şi formă fixă muzicală (sonetul muzical care a fost creat la Oradea). Sonetul, ca poezie, are o formă riguroasă, care presupune respectarea unor reguli: 14 versuri, două catrene şi două terţine, sau trei catrene şi un distih (ca la Shakespeare), rimă îm­bră­ţi­şa­tă, de cele mai multe ori, ritmul specific fiind iambul, iar în ceea ce priveşte măsura, sonetul este endecasilab (11 silabe), sau decasilab. În Franţa întâlnim şi „versul alexandrin” – cu 12 silabe (la Arthur Rimbaud de exemplu). Astfel, prin fiecare sonet asimilat cu ace­e­aşi armonie, pe care se creează sute şi mii de melodii diferite, deducem de fapt universalitatea acestei idei: SONETUL MUZICAL

Ultima remarcabilă realizare a tatălui meu este Integrala Muzicală a Sonetelor Shakespeariene, ceea ce presupune un fapt unic în lume: punerea pe muzică a tuturor celor 154 sonete, acţiune demnă de a ajunge în Cartea Recordurilor. Această operă a realizat-o cu tânărul englez David Bryan, care anul următor sper să ne reprezinte la Eurovision cu succes. În rest, cu mine a realizat Integrala Sonetelor poetei franceze renascentiste Louise Lab pe care dorim să o lansăm în primăvara anului viitor. Pentru această iarnă mi-am propus traducerea tuturor sonetelor poetesei, din franceză, pentru a putea cânta şi o variantă în română, fără să mă lovesc de drepturi de autor, prima traducătoare fiind Veronica Porumbacu, despre care nu avem foarte multe detalii. Ei bine, fiind influenţată de sonet, muzicalmente vorbind, nu puteam lăsa deoparte dragostea pentru literatură, aşa că am început să scriu sonete (nu doar să compun muzica), şi am ajuns la peste 100, nutrind speranţa că anul viitor îmi voi lansa şi primul volum.

Pe lângă toate acestea studiez în paralel pentru a deveni avocat. Justiţia este o artă, de asemenea, şi o responsabilitate socială, iar pentru mine este o onoare să cunosc şi să slujesc legea, întru o armonie colectivă. Eu simt că am nevoie să mă disciplinez, şi asta se va întâmplă pe tot parcursul vieţii. Justiţia va fi o profesie, arta rămâne o latură definitorie pentru mine, şi mă va călăuzi pe tot parcursul vieţii, indiferent în ce alt domeniu aş fi ales să profesez. Asistăm cu toţii la un genocid cultural, pe lângă genocidul social invocat de anumite partide politice, aflate împotriva actualei guvernări. Consider că tinerii ar trebui educaţi în primul rând să-şi găsească singuri propriile valori, să li se ofere o gamă de subiecte dintre care ei să aleagă, că e vorba de lecturi, că e vorba de idei originale, practice, teoretice, şi mai ales să înveţe lucruri pe care să le folosească practic în viitorul lor.

Momentan copilul este bombardat cu numeroase cunoştinţe predate de învăţător, dar tare mă tem că nu rămâne cu multe în urma procesului de învăţare, pentru că moda de a sta să facă teme cu învăţătorul, la şcoală, consider că-i va dăuna, în viitoarea independenţa a sa, confruntându-se cu imposibilitatea de a lua singur decizii. Trăim într-o societate în care primează banul, valoarea fiind mult subminată, politica dovedeşte o mare ineficienţă şi iresponsabilitate, respectiv intoleranţă la ideile tehnocraţilor, ceea ce mi se pare inadmisibil.

Citește pe Antena3.ro

După ce s-a trezit din anestezie, un bărbat și-a dat seama că medicii i-au amputat piciorul sănătos și a rămas cu cel bolnav

Recunosc că sunt de stânga, şi conform lui Umberto Eco, afirm: „Cine nu e de stânga, nu e intelectual”. Nu poţi gândi doar pentru tine, trebuie să gândeşti şi pentru alţii, o societate este alcătuită din Oameni, nu doar din elite ce construiesc false tendinţe. Acest lucru trebuie înţeles. Viaţa dură m-a învăţat că minuni nu există, nici coincidenţe, nici idei – doar idei întrupate. Nimic fără muncă. Viitorul şi norocul sunt după cum şi-l face omul. Nu am crescut într-un mediu religios, dar am un respect deosebit pentru cei care au credinţă şi putere în a se dedica speranţei că prin rugăciune se poate înfăptui un bine (măcar sufletesc). Însă nutresc ideea că Cineva ne veghează, are grijă de noi, şi ne întoarce măcar pe jumătate binele pe care l-am săvârşit. Sau răul, de zece ori mai mult. Dreptatea tot se va săvârşi cândva.

Mă face să zâmbesc fiecare faptă bună pe care o pot face, fiecare bucurie pricinuită cuiva, fiecare gând frumos pe care-l pot avea, respectiv fiecare creaţie ce poate ieşi din mâinile mele, din gândul meu, ceva frumos lăsat în urma mea.

„Însă tot atât de mult mă poate necăji orice sentiment de vinovăţie, că am făcut un rău, voluntar sau involuntar, mă consumă orice greşeala pe care am săvârşit-o, cu fapta sau cu gândul, deşi încerc deseori să nu arăt ce simt cu adevărat. Nu sunt doar artistă, sunt şi om, şi a fi om este cea mai grea meserie. Nu sunt deloc, nici măcar acum, tolerantă cu mine. Sunt conştientă că puteam şi pot mai mult!”