Să ne cunoaştem scriitorii - Emil Hurezeanu

Puţini dintre cei care il urmăresc, cu un justificat interes, pe analistul politic şi jurnalistul de prim-plan Emil Hurezeanu, prezent pe mai toate canalele de televiziune ale momentului, vor fi ştiind că acest nume este şi al unuia dintre poeţii cei mai reprezentativi pentru ceea ce urma să se numească "generaţia ’80".

Poetul din umbra jurnalistului

Â
Puţini dintre cei care il urmăresc, cu un justificat interes, pe analistul politic şi jurnalistul de prim-plan Emil Hurezeanu, prezent pe mai toate canalele de televiziune ale momentului, vor fi ştiind că acest nume este şi al unuia dintre poeţii cei mai reprezentativi pentru ceea ce urma să se numească "generaţia ’80". A scris, desigur, mult mai puţin decăt confraţii de contingent liric, adică doar două cărţi de versuri, dar care ilustrează un talent puternic şi original, format in "atelierul" revistei clujene Echinox de la sfărşitul anilor ’70. Debutul său cu "Lecţia de anatomie" (1969), prefaţat cu entuziasm de Ştefan Augustin Doinaş, propunea deja un univers aparte, in care obsesia corporalităţii, a unui "trup invăţat celulă cu celulă" se asocia expresiv cu "răvăşeala şi zgomotul de lucruri" a lumii din jur, mocnind de o vitalitate obscură. I se adăugau, solidare, topite in substanţa aceleiaşi viziuni, semnificative elemente livreşti-culturale, repere şi modele muzeistice - "un duh flamand" care "unduie aerul verii", silueta unui personaj feminin goethean, un ecou de cantată de Bach, date ale unei atmosfere de interior burghez cu albume de fotografii "ca un acvariu intunecat", elegiac-evocatoare, dar şi provocănd un fel de reacţie reticentă, a senzualităţii infloritoare a adolescentului, in faţa agresivităţii presimţite a morţii. Ca odinioară la un Rilke şi ceva mai aproape la Gottfried Benn, fiorul thanatic pătrunde in plină expansiune a energiei vitale, insă această stare de nelinişte apare supravegheată lucid-tensionat intr-un discurs ce desfăşoară, cu un fel de impasibilitate chirurgicală, precise planşe anatomice, de o violenţă a inciziei plastice şi a pastei coloristice abia reţinută de tonul studiat-rece al rostirii. Piesa de referinţă este, in acest sens, "Lecţia de anatomie a doctorului Barnard". Acestei etape de creaţie ii aparţine şi puternicul poem-manifest "Generaţia căştigată", apel la sinceritate, la regăsirea vieţii imediate in concretul ei brutal şi revitalizant, la o demnitate de recucerit, respingănd tăcerile conformiste şi vinovate.

Intors in vitrina poeziei abia in 1994, cu volumul "Ultimele, primele", Emil Hurezeanu rămăne consecvent cu sine, căci obsesia dominantă e şi aici cea a jocului elegiac dintre trăire şi amintirea ei, dintre viaţă şi literatură, dintre risipa existenţială şi concentrarea ei intr-o efigie moartă. Poate fi tipărit acum şi poemul "Declaraţia de absenţă", scris in 1983, după ce poetul alesese exilul, document tulburător al revoltei antitotalitare. In ambele cărţi, poetul echilibrează notaţia concretului prozaic al obiectului cu construcţia lui rafinată de către un şlefuitor "manierist" al imaginii.

CV

Emil Hurezeanu s-a născut la 26 august 1955 la Sibiu. Absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj (1979) şi al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Boston (1990). Redactor al revistei Echinox (1976-1979). Recomandat de Ana Blandiana pentru o bursă Herder la Viena, se stabileşte din 1983 in Germania, devenind comentator politic la Radio Europa Liberă şi Deutsche Welle. După 1990 revine in ţară, angajat intr-o intensă activitate jurnalistică. A publicat volumele de poezii "Lecţia de anatomie" (1979, Premiul Uniunii Scriitorilor) şi "Ultimele, primele" (1994). Publicistică in volumele "Intre căine şi lup" (1996) şi "Cutia neagră" (1997).

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Â

"Tot mai mult fluturi fără cap de mort,/ Vor fi, poate, cum spune Blaga,/ Contemporani cu dănsul şi cu Dumnezeu./ Eu am inceput acest poem/ Cu un fel de poveste despre vietăţi stinghere/ Şi ameninţate intr-un pat de hotel./ Dar eu n-am avut decăt norocul epocii mele/ Cănd odată in tren călătoream in acelaşi compartiment/Â Cu un bărbat care citea./ Am intrat intr-un tunel lung/ Şi s-a făcut un intuneric mare./ La ieşire bărbatul avea in continuare/ Privirea aşternută pe carte./ Am inţeles că tot timpul/ In cea mai deplină noapte/ Există cineva care vrea să ştie/ Pentru ca să mărturisească."

(Fragment din poemul "Declaraţia de absenţă", 1983)