Un om, o poveste

A ieşit Băsescu la televizor şi a zis că el a depus un non-peipăr şi atunci eu am lansat în eter o întrebare, uat dă fac iz non-peipăr ăsta şi atunci am aflat răspuns de sus, că de fapt e un known-paper, chestie care e altceva. Decît nimic. M-am simţit ca o proastă stînd acolo, în faţa televizorului, uitîndu-mă ca proasta la Băsescu cum îi pasă lui de ţara noastră şi cum trăieşte el fiecare document, cum pune el suflet în fiecare literă şi-n fiecare cuvinţel, m-am gîndit, băi, da’ nesimţită mai eşti, să moară Tzak şi Pak, tu te gîndeşti la prostii şi domnul preşedinte se gîndeşte la cum să facă bine naţiei române, că acuma ne lasă fără resurse de alimentare cu energie la iarnă, stai să vezi, că o să crească acuma preţul la gazele naturale, că aşa vrea Rusia, i se rupe ei de Băsescu şi de relaţiile ei diplomatice, ce să zic. O nesimţită. Oricum, eu îmi pun nădejdea în domnul preşedinte Băsescu, nu ne lasă el la greu, întocmai ca deodorantul ăla, care nici el nu te lasă la greu, nimeni nu te lasă, băi, la greu, ce, eşti copil?, tuturor le pasă de tine, de mine, de noi, de voi, să stăm liniştiţi în faţa televizorului, să ne bem ceiuţul cît e cald şi să lăsăm îngrijorările pe seama domnului preşedinte, că doar d-aia l-am ales, ca noi să stăm liniştiţi, că sîntem pe mîini bune.

Mă gîndesc aşa, la domnul preşedinte, cum a redactat el non-peipărul ăla, cum s-a gîndit el aşa, “oare cum o fi mai bine, să zic aşa, sau să zic aşa?”, să se fi gîndit el, “ah, mă doare sufletul cînd vorbesc despre resursele de energie, dar asta e, trebuie  trebuie s-o spun şi p-asta, sînt dator poporului meu, neamului ăstuia care m-a ales, fiecărui om în parte care-şi pune nădejdea în capacităţile mele de intelectual şi om de stat”, crecă s-a gîndit domnul preşedinte. Pe urmă, singur în biroul dumnealui, l-a buşit un plîns marţial gîndindu-se la neamul românesc şi la iarna care-o să vină. “La dracu’”, să-şi fi spus el, “trebuie să iau situaţia-n mînă, că aşa nu se mai poate, dacă nu eu, atunci cine, dacă nu acum, atunci cînd?”.
“E nevoie de oameni competenţi în structurle statului”, să se fi gîndit în timp ce-şi lua rămas-bun de la secretara loială, care nu pleacă din birou nici la douăşpe noaptea, stă după domnul preşedinte şi asistă la fiecare lacrimă pe care o varsă pentru neamul românesc. “Mîine o să fie altă zi şi o să mă gîndesc la negocirle între UE şi Federaţia Rusă, mîine voi rezolva toate lucrurle pe care nu le-am putut rezolva astăzi”. Paşii lui se îndreaptă trist înspre maşina cu geamuri fumurii. “Sinergia Mării Negre? Desigur. Tot mîine o s-o rezolv şi p-aia. Să nu uit să plătesc facturle.
Să nu uit...  să nu uit... să nu uit...”.

Apoi, cu o faţă complicată, să intre în casă în timp ce, cu ultima resursă de energie, cîinele lui, credinciosul lui cîine Pufy (să zicem) îi sare-n braţe şi-i trage o limbă peste faţă. Va fi ştiut atunci pentru ce atîta tărăboi. Şi mîine... şi mîine e o zi.