Scena crimei. Sărutul lui Lizst

E vremea concediilor. La plajă, când te prăjeşti la soare, sau la munte, când stai într-o cabană şi asculţi ploaia cum bate în geamuri, poţi să ai cu tine romanul “Sărutul lui Liszt” al scriitoarei engleze Susanne Dunlap. Lectura acestei cărţi nu te va abate nici o clipă de la programul pe care ţi l-ai fixat.
______________________
   
Prin urmare, poţi să o abandonezi pe cearşaf şi să te avânţi în apă, poţi să mai aţipeşti, din când în când, în fotoliul în care stai, în timp ce afară stihiile se dezlănţuie. Nimic nu te îndeamnă să rezişti oricăror tentaţii şi să-i parcurgi paginile cu febrilitate.

O carte tocmai bună pentru zilele de vacanţă, scrisă după o reţetă potrivită pentru cititorii care nu vor să fie solicitaţi şi doresc doar “să-şi astupe ceasurile de plictiseală”.

În primul rând, ca să te atragă în mrejele ficţiunii sale, autoarea îşi alege ca personaje oameni faimoşi din lumea artei – Berlioz, Chopin, Paganini, Liszt, Delacroix, cărora le atribuie fapte şi vorbe mai mult sau mai puţin reale, fără a le reliefa cu exactitate dimensiunile personalităţii.

Apoi, descrie fugar boema în care trăiesc aceşti artişti – escapade bahice, consum de droguri, amoruri fulgerătoare.

Plasându-şi acţiunea naraţiunii în 1830, Susanne Dunlap înregistrează şi evenimente care au urmat după regimul Terorii – înălţarea şi decăderea lui Napoleon, revenirea monarhiei. Desigur, nici pe acestea nu se complică să le descifreze în profunzime.

Ca să-şi încânte publicul, face descinderi în saloanele din acea vreme, în care protipendada îşi etalează hainele scumpe, bea din belşug şampanie, bârfeşte cu voluptate, şi ascultă muzică interpretată de violonişti şi pianişti vestiţi.

Refugiul în aceste ambianţe opulente îi ajută să uite de epidemia de holeră care seceră sute de vieţi, în special în cartierele sărace ale Parisului, veritabile focare de infecţie, prin care, totuşi, bântuie fiinţe mizerabile – cerşetori, hoţi, asasini.

Desigur, nu lipsesc intrigile amoroase şi “legăturile primejdioase” care strică reputaţia unora dintre “stâlpii” societăţii pariziene, blamaţi, mai ales, fiindcă nu dau dovadă de mai multă discreţie.

Potrivit cutumelor din acea perioadă, între eroi are loc un masiv schimb de scrisori, un mijloc de comunicare eficient prin care se fac declaraţii de dragoste, se stabilesc întâlniri, se aduc la cunoştinţă pericole iminente şi se transmit ameninţări.

Pentru a crea şi o anumită tensiune, autoarea imaginează o luptă în jurul unei averi, în care sunt implicaţi indivizi fără scrupule, capabili şi de crimă.

După cum aţi înţeles deja, “Sărutul lui Lizst” este o carte fără pretenţii, “uşurică”, bună de pus în bagajele de vacanţă.

Dacă o uitaţi acasă, n-aveţi ce regreta. Mai sunt concedii în care puteţi s-o citiţi.
____________________________
“Fără a fi observat de preot, Julien se strecură afară din cameră în timp ce acesta strânse pistolul în mână atât de tare că i se albiră încheieturile degetelor. Pierre era pregătit să se repeadă la el în cazul în care ar fi făcut cea mai mică încercare de a apăsa pe trăgaci.”