SCENA CRIMEI. Steaua lui Strindberg

În “Steaua lui Strindberg”, cartea sa de debut, suedezul Jan Wallentin oferă un melanj din mai multe genuri literare: de la o naraţiune de observaţie socială şi psihologică se trece la roman istoric, de la thriller la SF. Până la un punct, amalgamul acesta e suportabil şi amuzant.

Într-o mină de cupru, la mare adâncime, scufundătorul Erik Hall descoperă un cadavru. De când zace acolo? De ce prezintă semnele unei morţi violente? E vorba de o crimă ritualică? – asupra bărbatului s-a găsit o cruce Ankh, crucea cu mâner a egiptenilor. E o sinucidere? Un accident?

Premisele sunt promiţătoare pentru o lectură captivantă. Abia aştepţi continuarea.

Intră în scenă Don Titelman, profesor la Universitatea din Lund. Însă, din clipa în care îşi începe investigaţiile legate de cadavrul din mină, asupra lui se abat numai necazuri. Ajunge chiar să fie suspectat că l-ar fi ucis pe Erik Hall, de el se interesează Sapo – poliţia secretă suedeză şi o misterioasă Fundaţie germană. La degringolada eroului contribuie şi consumarea de droguri – autorul scrie pagini de mare forţă despre senzaţiile provocate de halucinogene.

Vălmăşagul de întâmplări devine şi mai năucitor după ce se relatează despre o cruce Ankh care, împreună cu o anumită stea metalică, încălzite la o temperatură adecvată, indică o poartă către lumea subpământeană. Cine pătrunde pe acel tărâm are acces la numeroase date care ar contribui la progresul ştiinţei, la perfecţionarea rasei umane şi la plasarea omenirii într-o nouă eră.

Toate personajele cărţii urmăresc să pună mâna pe aceste două obiecte cu virtuţi magice. Ele conferă puteri inimaginabile celui care le deţine. Existenţa şi folosirea lor ar putea explica, de pildă, perfecţionarea armelor utilizate în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, sau încetinirea procesului de îmbătrânire – unii dintre eroi au depăşit suta de ani, arătând, însă, cu mult mai tineri!

Dispunând de o documentaţie bogată, Jan Wallentin consemnează şi fascinaţia naziştilor şi neonaziştilor pentru mitologia nordică, precum şi odioasele experimente efectuate pe oameni în lagărele de concentrare ale celui de Al Treilea Reich.

Acţiunea se desfăşoară în Suedia, în Germania, în Ypres, pe necuprinsul gheţurilor arctice. Se cutreieră prin arhive, muzee, castele, se urmăresc indicii şi se descifrează enigme ca în “Codul lui DaVinci”, se circulă cu motociclete, maşini, trenuri, vapoare. Au loc arestări, sechestrări de persoane, evadări spectaculoase. Totul ar părea un talmeş-balmeş, dar autorul nu pierde nicio clipă controlul, asigurând o logică firului epic. De la un moment dat, însă, se lasă definitiv cucerit de valenţele fantasticului.

“În puţinele pasaje în care romanul se îndepărtează de realitate, realitatea ar trebui să fie altfel” – susţine scriitorul pentru a-şi justifica derapajele de la verosimil.
Pasajele respective, însă, nu sunt puţine.

În orice caz, nici cei care îndrăgesc romanul social sau psihologic nu pot fi mulţumiţi la sfârşitul lecturii, nici iubitorii de thrillere sau scrieri SF n-au motive de delectare. Un astfel de amestec al genurilor te lasă perplex.

“Steaua lui Strindberg” pare mai curând un experiment literar.

“... lovitura italiencei avusese o asemenea forţă, încât muchia tăioasă a sticlei îi spintecase fruntea ca pe o bucată de unt, făcuse o incizie sângeroasă în globul ocular drept şi în creier, după care se înfipsese cu o mişcare elastică în osul nazal şi rămăsese acolo.”