Semnul lui Attila

Ori de câte ori citesc un thriller istoric am impresia că autori contemporani nouă încearcă să acopere o perioadă în care acest gen literar încă nu exista. Victime şi ucigaşi sunt de când lumea, dar scriitori care să le dezvăluie destinele, în ficţiuni cu suspans, cu mister, nu au apărut de prea multă vreme.

Autorul descrie încleştarea de pe câmpul de luptă cu o remarcabilă capacitate sugestivă, cu un realism uimitor. Parcă în faţa ochilor ni s-ar derula un documentar filmat al bătăliei de atunci, aşa cum sunt jurnalele de front rămase din primul şi al doilea război mondial. Îi vedem pe combatanţi cum îşi aleg şi îşi ocupă locuri strategice, cum organizează ambuscade sau tatonează punctele slabe ale adversarilor, cum, în cele din urmă, dau piept unii cu alţii, măcelărindu-se fără milă cu armele din acea epocă. La sfârşitul zilei, mii de morţi şi răniţi sunt semnul unei ciocniri violente între civilizaţie şi barbarie, la fel de crudă şi una, şi alta, fiecare dintre ele exprimând o altă filosofie de viaţă.

Dar această grandioasă luptă este punctul culminant al poveştii imaginate cu har de către Guido Cervo. Până la paginile pe care i le consacră, autorul urmăreşte soarta a numeroase personaje, reale sau imaginare, prezentate convingător, memorabil. Unii eroi sunt curajoşi, alţii laşi, unii ucid de nevoie, ca să se apere, alţii, dintr-un dispreţ profund faţă de cei care nu sunt de partea lor. Toţi cred că au dreptate şi nu se îndoiesc nici o clipă de justeţea cauzelor pe care le servesc. Taberele militare sunt cutreierate de spioni, de trădători, de intriganţi, de indivizi însetaţi de răzbunare. Fiecare dintre ei îşi urmăreşte propriul interes sau interesul comunităţii din care face parte. Din această pricină, toţi se suspectează, toţi sunt atenţi la orice eventual act ostil.

Cei care atacă Imperiul Roman aflat în declin se dedau la jafuri în aşezările pe care le cotropesc, violează fetele şi femeile adversarilor, îi torturează şi îi execută pe prizonieri în regim de urgenţă. Cu o rară forţă evocatoare, Guido Cervo zugrăveşte un tablou veridic al unor vremuri crâncene, sângeroase. Doar poveştile de dragoste din carte mai spulberă puţin din atmosfera ei sumbră, ca de altfel şi unele minunate descrieri ale unei naturi care asistă indiferentă la zbaterile unor oameni orbiţi de furia provocată de orice război.

În naraţiune sunt multe licenţe, pe care orice istoric scrupulos le poate semnala triumfător. Dar, în ansamblul ei, desfăşurarea intrigii este verosimilă şi atractivă. Documentaţia vastă i-a îngăduit autorului să ne prezinte convingător o perioadă tulbure din istoria bătrânului continent. Cu mare grijă a inventariat armele folosite atunci, veşmintele purtate de diversele seminţii, ce obiceiuri aveau, cum se distrau sau luptau, cum arătau locuinţele lor - unele somptuoase, altele de-a dreptul umile. Însă această dorinţă de reconstituire fidelă nu devine, nici o clipă, obositoare la lectură. Dimpotrivă, îi sporeşte farmecul. La sfârşitul cărţii, cititorul se simte un privilegiat care, îmbarcat pe o năzdrăvană maşină a timpului, a călătorit în epoci demult apuse, cunoscându-le în intimitatea lor şi uimindu-se că, de fapt, nu e nimic nou sub Soare - aceeaşi sete de putere i-a animat dintotdeauna pe oameni.

"Dar nu avu timp să facă nimic. O ploaie de săgeţi fulgerătoare izbi grupul ca tot atâtea bice din toate părţile; două gărzi din suită, lovite, alunecară din şa şi căzură la pământ. Calul lui Waltan, atins în grumaz de o săgeată, se cabră dintr-o dată şi se lăsă pe o parte, răsturnându-şi stăpânul în praful drumului. În câteva clipe, pădurea prinse viaţă: în jur de douăzeci de războinici se iviră din frunzişul bogat şi năvăliră strigând şi agitându-şi armele asupra lui Waldomar şi a gărzilor sale care mai erau încă în stare să se bată."