Ingrid Bergman, frumoasa suedeză

La 29 august se împlinesc 28 de ani de la moartea uneia dintre cele mai iubite actriţe ale lumii, Ingrid Bergman.

O frumuseţe pământeană am putea spune, căci înaintea ei Suedia a mai dat o frumuseţe, intangibilă însă, pe Greta Garbo. Avea darul de a face să se nască iubirea în suflete, mult mai preţios decât acela de a iubi. Ingrid Bergman s-a născut la 29 august 1915, la Stockholm. Şi-a pierdut părinţii devreme, un unchi mai în vârstă a crescut-o, iar la 18 ani, o dată cu absolvirea şcolii, fata timidă şi singuratică devine actriţă. O lumină unică, venită dinlăuntrul fiinţei, nemaiîntâlnită la frumuseţile desăvârşite ale ecranului, îi desăvârşea chipul.

Locul în care ea intra părea imposibil să fie atins de rău. A avut o viaţă boemă, presărată cu nenumărate aventuri şi iubiri, dar a reuşit să rămână ea însăşi şi actriţa perfectă, căreia nici un rol nu i se părea prea mic. "Intermezzo", "Casablanca", "Lumina de gaz", "Notorius", "Cui îi bate ceasul", "Vă place Brahms?", "Anastasia", "Stromboli", "Floarea de cactus" sau "Vizita bătrânei doamne", "Sonată de toamnă", câte titluri v-am aşterne suntem siguri că le-aţi vizionat pe toate de nenumărate ori. Râsul ei era magic, părul ei blond dat pe spate şi ochii albaştri limpezi. Vocea îi era gravă, la telefon uneori fiind confundată de multe ori cu un bărbat. Ingrid Bergman a fost una dintre cele mai cuceritoare femei ale epocii moderne.

Era pasionată de scenă, îndrăgostită de viaţă, ar fi vrut să mănânce îngheţată mereu şi să se plimbe ore întregi prin ploaie. Voia să joace toate rolurile, voia să călătorească peste tot. N-a regretat niciodată ce a făcut, numai ce n-a făcut. A trăit la Stockholm, Hollywood, Londra, Paris şi Roma. Cunoştea la perfecţie cinci limbi, a jucat în peste 50 de filme, a cucerit trei Oscaruri (pentru "Lumina de gaz", "Anastasia" şi "Crima din Orient Expres") şi un Premiu Emmy. A avut patru copii pe care i-a iubit enorm. Îşi iubea la nebunie meseria: "Dacă aş fi împiedicată să joc, aş înceta să mai respir". Când Hemingway a prevenit-o că personajul Mariei, din "Cui îi bate ceasul", trebuie să aibă părul scurt, Ingrid a răspuns că pentru a avea rolul poate să i se taie şi capul. Repeta neobosită până la ore târzii şi-l implora pe regizor, care deja se declarase mulţumit, să mai reia scena o dată. În culmea gloriei, ea insista să dea probe, a refuzat un rol principal pentru că un altul secundar i se părea mai dificil. E cazul tinerei mirese din "Obsesia" şi al discretei misionare suedeze din "Crima din Orient Expres".

BUNĂ ZIUA, TRISTEŢE!
Într-o seară a anului 1948, Ingrid a văzut "Roma, oraş deschis", produs şi regizat de Roberto Rossellini. A fost sedusă de geniul acestuia, i-a scris şi i-a propus să lucreze cu el. A plecat la Roma, unde a rămas 7 ani. A divorţat de Peter Lindstrom şi s-a căsătorit cu Rossellini. Presa a vorbit despre scandalul secolului, americanii au repudiat-o şi au considerat-o nedemnă de a mai pune picioarele pe pământ american. Devenise persona non grata. Atât căsnicia, cât şi filmele pe care le-a făcut cu Rossellini au fost un eşec. În 1956, "Anastasia", povestea vieţii prea bine cunoscută a vlăstarului familiei Romanov, avea să-i aducă un Oscar. Ingrid avea mereu un proiect sau o idee de dus până la capăt. În 1973, avea să treacă printr-o mare încercare, cancerul mamar. Atâta vreme cât exista cea mai mică posibilitate de a spera sau a lucra, ea înfrunta fiecare zi cu un curaj fără seamăn. A suferit două operaţii, dar avea să piardă lupta cu cancerul în aceeaşi zi în care a venit pe lume, 29 august, după ce împlinise 67 de ani.

Asemănarea izbitoare dintre mamă şi fiică a stârnit multe comentarii, dar, cu toate acestea, Isabella Rossellini şi-a creat singură drum prin jungla filmului şi a modei. Ar fi suficient să o priveşti pe fiică dacă vrei să-ţi aminteşti de mamă, dar, orice s-ar înyâmpla ştie că în clipa în care închide ochii o poate vedea pe Ingrid cerându-i încă o dată lui Sam să mai cânte "As time goes by". Bergman este şi va rămâne cea mai subtilă şi completă actriţă pe care cinematograful a dăruit-o lumii.

CASABLANCA
Scurta şi misterioasa idilă dintre Ilsa Lund şi Rick Blaine a câştigat un loc aparte în sufletele spectatorilor din întreaga lume. "Casablanca" este şi acum considerat unul dintre cele mai bune filme din istoria tuturor timpurilor. Cu toţii aveam să aflăm că filmul aproape că nu a avut scenariu şi că a fost realizat din comandă politică. Era necesar un film care să întreţină starea de mobilizare a conştiinţei americanilor după atacul de la Pearl Harbour. Studiourile Warner Bros au primit sarcina de a realiza un film cu o poveste de dragoste desfăşurată nu numai pe fundalul, ci implicată în conflagraţia mondială, de pe poziţiile antifasciste. Jack Warner îl alege ca regizor pe Michael Curtiz. Acesta a spus că face filmul, deşi povestea nu i se părea plauzibilă. Filmările au început în condiţii dezastruoase.

Producătorul era nemulţumit de scenariu, cerea mereu modificări, iar actorii nu mai ştiau deloc ce joacă. Dialogurile li se dădeau chiar în ziua filmării, era groaznic să nu ştie ce va urma. Humphrey Bogart se retrăgea des în cabină, înnebunit de condiţiile de lucru. Când a citit scenariul, Bogey a găsit că personajul său era dintr-un aluat moale, lipsit de profunzime şi emoţii. Şi-a dat acordul crezând că pe parcurs va fi modificat, dar până la finalul filmărilor a rămas ursuz şi bombănitor. Ingrid Bergman se tot întreba de cine e îndrăgostită, de el sau de Paul Henreid. Cert este că toată lumea ştie cum s-a terminat filmul. Ilsa îi spune adio lui Rick pe aeroport, iar acesta şi Claude Rains dispar în ceaţă spunând fraza de acum celebră: "Louis, cred că acesta este începutul unei frumoase prietenii".

Nimeni nu putea bănui că filmul va lua Premiul Oscar şi va deveni o operă clasică. Filmul a fost un salt uriaş în mentalitatea americană din punctul de vedere al statutului omului de culoare. Dialogul dintre Ilsa şi Sam, atât de bine cunoscut şi de obişnuit astăzi, era atunci unul incredibil, unul de la egal la egal. Puţină lume ştie faptul că interpretul lui Sam, cântăreţul Dooley Wilson, nu ştia să cânte la pian. De aceea a fost cumva pus într-un colţ al camerei ca să poată mima corect mişcarea degetelor. Opt nominalizări la Oscar, din care a luat trei, pentru cel mai bun film, cea mai bună regie şi pentru scenariu.

Nu există cinefil înrăit care să nu-şi pună întrebarea "Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Ilsa ar fi rămas cu Rick la Casablanca". Ştim sigur că iubirea va rămâne pentru totdeauna iubire, indiferent cât de tare ne complicăm în vorbe şi imagini. Nu trebuie să uităm câtă tandreţe, infinitate, şoaptă şi lume de basm există între ei, îndrăgostiţii. Eroii poveştilor pentru care mergem la cinematograf. Chiar şi Hitchcock spunea că cel mai pasionant subiect este acesta: un băiat iubea o fată.