Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mircea Diaconu, născut pe 24 decembrie 1949, în Vlădești, județul Argeș, a fost un simbol al teatrului și filmului românesc, având o carieră care s-a întins pe mai multe decenii. De asemenea, a fost un nume cunoscut în politică, împlicându-se în multiple proiecte pentru îmbunătățirea vieții culturale și sociale din România.
Mircea Diaconu a absolvit Liceul la Câmpulung Muscel în 1967 și IATC I.L. Caragiale din București în 1971. A debutat în 1970, la Teatrul Bulandra, cu "Harfa de iarbă" de Truman Capote.
Debutul în cinematografie a avut loc în 1971, cu filmul "Nunta de piatră", după Ion Agârbiceanu, în regia lui Dan Pița. În 1972, a fost angajat, de către Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, unde a rămas până în 1982, când a devenit actorul Teatrului Nottara. A fost primul actor din România care și-a dat demisia, devenind liber profesionist (1990), pentru ca apoi să revină în teatru ca angajat în 2001.
Roluri în teatru
De-a lungul carierei sale teatrale, actorul a marcat prezențe memorabile pe scena marilor teatre din România. La Teatrul Bulandra, a impresionat în spectacole precum Revizorul de Gogol, regizat de Lucian Pintilie (1972), A 12-a noapte de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei (1973), Răceala de Marin Sorescu, sub bagheta lui Dan Micu (1977), și Furtuna de Shakespeare, din nou în regia lui Liviu Ciulei (1978). La Teatrul C.I. Nottara, a continuat seria succeselor cu piese ca Cum vă place de Shakespeare, regizată de Lucian Pintilie (1982), Pădurea de Ostrovski, sub conducerea lui Constantin Marinescu (1983), Ultimul bal inspirată de Liviu Rebreanu, regizată de Dan Micu (1984), sau Burghezul gentilom după Molière, regizat de Alexandru Dabija (1986). De asemenea, a colaborat cu alte mari scene teatrale, inclusiv Teatrul Național I.L. Caragiale, în montări de excepție precum Ghetou de Joshua Sobol, regizat de Victor Ioan Frunză, și Teatrul descompus de Matei Vișniec, în regia Cătălinei Buzoianu.
Filmografie
Pe marele și micul ecran, actorul a dat viață unor personaje memorabile, apărând în numeroase producții cinematografice. Printre filmele notabile se numără Nunta de piatră (1972), Actorul și sălbaticii (1975), Profetul, aurul și ardelenii (1978), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), Filantropica (2002) și Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006). A colaborat cu regizori renumiți în pelicule ce au rămas reper în cinematografia românească, precum Buletin de București (1983), O scrisoare pierdută (1982, spectacol TV), și mai recent Doar cu buletinul la Paris (2015). Versatilitatea sa actoricească l-a consacrat ca una dintre figurile emblematice ale teatrului și filmului românesc.
Citește pe Antena3.ro
Actorul urma să împlinească 75 de ani, pe 24 decembrie.
Trupul neînsufleţit al lui Mircea Diaconu va fi depus luni, 16 decembrie, între orele 12:00 şi 16:00, la Teatrul Nottara, unde apropiaţii vor putea să îi aducă un ultim omagiu.
Mircea Diaconu a jucat unul dintre rolurile principale din Trilogia ardelenilor, în cele trei filme western româneşti regizate de Dan Piţa şi Mircea Veroiu.
Actorul povestea cu multă bucurie despre „această joacă din cinematografia română”, cum numeşte el Trilogia ardelenilor, despre „cel mai bun scenarist pe care l-a avut România vreodată”.
„A fost o joacă, până la urmă, e singurul exemplu de acest tip din cinematografia română. Ne jucam cu toţii ca într-un basm, o poveste frumoasă: un western e, până la urmă, o poveste. Povestea celor trei fraţi în Vestul sălbatic a avut un succes năprasnic şi la vremea aceea şi, absolut miraculos, face şi astăzi, ceea ce ne bucură enorm! Din păcate, dintre cei trei fraţi, numai eu mai sunt în viaţă…”, îşi începe actorul Mircea Diaconu povestea, provocat la amintiri despre filmările unuia dintre cele mai îndrăgite filme ale cinematografiei româneşti.
„Îmi face o deosebită plăcere să vorbesc despre o perioadă frumoasă şi specială din viaţa noastră, a tuturor. De ce spun a noastră… Proiectul Ardelenii în Vestul sălbatic a pornit de la Titus Popovici, de departe cel mai bun scenarist pe care l-a avut România vreodată şi care s-a înconjurat de doi mari regizori … de Dan Piţa şi Mircea Veroiu, de operatori foarte buni şi de o echipă excelentă. Şi iată o poveste care a început în 1977, când s-a făcut prima serie, iar în ’80 s-a încheiat cu al treilea film… Nu e un serial, să înţeleagă lumea exact, în sensul de astăzi, ci sunt trei filme de lung metraj, deci o trilogie de fapt, regizată de doi mari regizori: Dan Piţa, Mircea Veroiu”, explică actorul.
Mircea Diaconu: „Mai erau, poate chiar scrise sau schiţate, încă două poveşti!”
„În vremea aceea, erau gândite aceste trei filme pe care le ştiţi, care s-au făcut, şi mai erau, poate chiar şi scrise sau schiţate, încă două poveşti. Şi anume, ei, cei trei fraţi plecau, se înscriau în legiunea străină, iar în ultimul film întoarcerea acasă, în Poplaca. Din păcate, vremurile s-au stricat în România (oricum, mai rău decât erau stricate…) şi au fost tăiate din bugetele anuale comediile, ceea ce era şi acest film, tocmai ca să rămână spatiu şi finanţare pentru filme de linie, filmele de ideologie şi de propagandă, (erau anii ’80) şi, prin urmare, nu s-au mai făcut la vremea aceea. Se râdea chiar pe vremea aceea cum că cei trei fraţi au rămas în America şi nu s-au mai întors acasă… ceva de genul acesta…”, dezvăluie în continuare actorul Mircea Diaconu.
Filmări în condiţii foarte grele… De fapt, se schimbau călăreţii şi nu caii! Pistoale de Buftea – vechi, stricate…
„Faptul că ne-am jucat cu toţii, că am făcut cu bucurie filmele acestea, se vede şi astăzi, deşi filmările s-au făcut în condiţii foarte grele. Vă dau doar un exemplu, ca să vă imaginaţi: primul film, dacă vă amintiţi, se termină cu o bătălie mare, într-un cerc, în care noi, cei buni, ne apăram, fiind atacaţi de răi, care erau călare. Trăgeau în noi şi noi în ei şi aşa mai departe. Acea scenă s-a făcut cu 8 cai, ca să vă imaginaţi, deşi parea că e plin de cai, care aleargă, cad, împuşcături ş.a.m.d. Atâţia aveam… De fapt Buftea avea 9 cai la vremea aceea şi în clipa în care călăreţul trecea prin spatele camerei, sărea de pe cal, urca altul şi calul continua să facă cercul acela, aşa încât păreau foarte mulţi. În fapt, se schimbau călăreţii şi nu caii…”, îşi aminteşte actorul Mircea Diaconu, Romi Brad, fratele cel mic în film, care ne împărtăşeşte secrete din culisele filmărilor pentru Trilogia ardelenilor.
„Îmi pare rău! Mi-e frică, pur şi simplu! Fă o probă… Ia, trage tu în creanga aceea…”
„Pistoale de Buftea – vechi, stricate… Vă mai povestesc o singură secvenţă, pe care n-o s-o vedeţi, nu o ştiţi. În ultimul film, e o scenă în care eu mă duc să iau apă de la un izvor. Şi nişte vecini, care nu voiau să mă lase să iau apă din apa lor, trăgeau cu puşca în mine şi îmi împuşcau găleata, mă speriau şi fugeau. Scena, în real, s-a făcut în felul următor: eram pe câmpul acela cu izvor şi ne pregăteam de filmare şi eu mă uitam după artificier… El era cel care trebuia să monteze în găleata mea, cea în care se trăgea, una-două artificii, ca să explodeze, să o găurească. Şi nu venea niciun artificier. Eu, impacientat: de ce nu-l chemaţi pe omul ăsta să pună o capsă la găleată?… Nu, răspunde Dan Piţa, pentru că o să tragă, pe viu şi direct, el şi arată spre un coleg actor, mai mare cu patru ani decât mine. Marcel Roşca se numeşte. Marcel era şi cântăreţ de operă, şi actor… şi care fusese în tinereţe campion la tir – luase argint la tir, la Jocurile Olimpice, deci era un mare tragător… El juca un rol mic, era dintre cei răi, care ne împuşcau, ne atacau pe noi. Şi Marcel Roşca stătea undeva pe iarbă şi se întreba: Cu ce o să trag?, că avea nevoie de pistolul ăla, un pistol special, o armă bună, cu care poţi trage la ţintă, cu care, de altfel, el câştigase premiile. Nu, avea în mână un pistol de Buftea – un pistol de Buftea însemnând un pistol de epocă, cine ştie de cu câte războaie în urmă şi spune: Cu ăsta trag! Iar eu am zis: Îmi pare rău! Mi-e frică, pur şi simplu! Fă o probă… Ia, trage tu în creanga aceea – şi îi arăt înspre o creangă. Stând în fund, Marcel Roşca, mai ceva decât Clint Eastwood în alte filme, (că nu îi credem, sunt aranjamente acolo), stând în fund, pur şi simplu trage, fără să ochească, fix în creanga aia. Şi în orice frunză, creangă îi spuneam, trăgea în ea stând în fund… trăgea uluitor! Totuşi, în clipa în care s-a filmat, s-a tras cu adevărat în găleata aia, care era la 10 centimetri de piciorul meu. S-a filmat de două sau de trei ori, după care, regizorul a zis Stop, am fugit peste deal, că era un deal acolo… Undeva în Dobrogea, pe lângă Munţii Măcin, făceam filmarea. Am fugit peste dealul acela… Aşa e, când filmezi pe coclauri, mănânci aiurea sau mai mult nu mănânci, aveam probleme la stomac. Ei, după această secvenţă, am fugit imediat peste deal şi am devenit un om normal”, mărturiseşte zâmbind actorul.
Mircea Diaconu spunea că are numai amintiri frumoase şi plăcute legate de film, însă umbrite, din păcate, de o realitate destul de tristă: „dintre toţi fraţii am rămas singurul în viaţă, ceilalţi doi s-au dus şi e mare păcat că i-am pierdut! Oameni minunaţi, şi nu numai ei! De câte ori văd filmul ăsta, văd şi îmi aduc aminte de unul, de altul… Să vedeţi cu bine filmele şi să fiţi fericiţi şi mulţumiţi, şi bucuroşi!”, le transmite Mircea Diaconu tuturor celor care vor urmări filmele Trilogiei ardelenilor.
Telespectatorii se vor amuza vizionând aventurile fraţilor transilvăneni în America anilor 1880. În cel de-al doilea film, Artista, dolarii şi ardelenii, cei trei fraţi Brad – Traian, Romulus şi Ion – îşi continuă aventurile pe pământ american. Traian Brad, fratele cel mai mare, se îndrăgosteşte de o actriţă şi vrea să o ia de nevastă, fără să ştie că aceasta face parte dintr-o bandă de hoţi care jefuiesc trenurile cu care sunt transportaţi bani.
Criticul Tudor Caranfil a dat filmului (Profetul..etc)două stele din cinci și a făcut următorul comentariu: „După războiul din 1877, doi frați ardeleni, mohorâtul Traian și mucalitul Romulus, pleacă după al treilea frate, ca să-l readucă din America, acasă. Dar Ion a devenit John Brad, om important din moment ce are fotografia afișată peste tot cu indicația WANTED! Aproape 7 milioane de spectatori au vizionat în săli acest western ce respectă regulile genului persiflându-l, bine scris, populat de o lume colorată de costumele Doinei Levința (Pr. ACIN), din care nu lipsesc indieni vindicativi, negri fideli, mormone habotnice, emigranți din patru părți de lume, ticăloși și justițiari în inepuizabilă înfruntare, cu o recuzită care ilustrează abil ambele spații culturale: clopuri, desagi și țuică, dar și whisky, pistoale și saloon-uri. Ceea ce mai lipsește, e doar verva unui regizor, vocația lui sinceră pentru divertisment”
