O tură de aventură în şase dimensiuni

Cu ce să zic eu acum că se compară experienţa 6D. Când îţi cade îngheţata de fructe de pădure pe fusta deschisă la culoare. Nu. Când cazi de-a berbeleacu' pe scări şi te prefaci că n-ai păţit nimic. Deci nu. Când ai râs toată ziua la toată lumea, iar seara ai aflat că ai mac între dinţi, de la covrigul de dimineaţă. Ăăă... Cam aşa ceva.

Te dai cu sania în zăpadă, tu treci prin zăpadă, prin chestii înguste, îţi vine zăpada-n faţă, dai de un bulgăre enorm, care nu te lasă să treci, până la urmă păcăleşti bulgărele, ajungi în capul unei văi adânci, iuuuu, aluneci, ce cul, e tare, zici că zbori, zăpada îţi răcoreşte faţa, de altfel fulgii ăia nu te lasă-n pace, eşti o fantomă într-o casă, cotrobăi prin toate cotloanele, praful n-a mai fost şters de mult, nişte păpuşi se joacă, e cam freaky, o păpuşă înfricoşătoare şi prietenoasă te face să-ţi revizuieşti atitudinea despre păpuşile zâmbitoare, are fustiţa roz, yak, un clown vrea să te hăpăie, nu te ajunge, un tigru care pare mort, dar nu este, te lasă să te apropii de el şi pe urmă hap, tu scapi iar, faci praf în jurul tău, miroşi praful, îţi vine să te ştergi, dar îţi aduci aminte că eşti într-un film şi n-o faci, nişte lilieci ţi se încurcă prin păr, fac curent cu aripile lor nasoale şi scot strigătul ăla strident, yak, te dai pe balustradă, eşti fantomă, nişte şoareci apar de neunde, pe urmă mai mulţi şoareci, pe urmă mult mai mulţi şoareci, e, într-adevăr, nasoală senzaţia, îi simţi literalmente cum îţi trec printre picioare, ceva nasol de tot, yak, yak şi iară yak, cea mai nasoală senzaţie de departe, chiţăie.

Da, am găsit cu ce să zic că se aseamănă experienţa 6D: cu un vis. E clar un vis. Dar un vis care-ţi face creierul varză. După ce se termină filmul, ai nevoie de câteva secunde ca să te reacomodezi la realitate. Spre deosebire de filmele 3D, filmele 6D oferă mult mai multă agitaţie perversă creierului. Amatorii de senzaţii ciudate riscă, în mod evident, adicţia. Personal, m-aş droga toată ziua cu aşa ceva. Mă gândesc că nu e întâmplător faptul că filmele durează puţin (de la patru minute la maximum, un sfert de oră), tocmai din cauza agitaţiei perverse pe care o produc în creier. Dar, hei!, e supertare!

Simulacru de vis
Mă mir ca o babă rezemată în baston: "La ce s-a ajuns!", dar nu pot să nu mă gândesc că acest "la ce s-a ajuns" e un drog minunat, ceva periculos şi exigent pentru creierele plictisite, aşa ca ăsta în a cărui posesie mă aflu eu acum. Dacă pentru adultul plictisit e o experienţă minunată, pentru copii asta se intensifică. Să spunem că un adult nu ţipă când un schelet vrea să-l apuce de cap. Un copil o să trăiască asta cu o intensitate mult mai mare. Nu e o metaforă când spun că e un simulacru de vis foarte reuşit. Ai constatat, fireşte, cum niciodată nu păţeşti nimic rău în vis. Când e să cazi într-o prăpastie, te opreşti fix pe marginea ei. Când te aleargă leul şi ţi se pare că eşti prea încet leul se apropie de tine, dar nu reuşeşte să te prindă.

Când zbori şi nu vezi stânca din faţă, faci ceva şi o eviţi în ultima secundă. Deasupra unei văi cu mult noroi, te laşi până jos, periculos de jos, dar nu ajungi noroiul. Sau şerpii. Sau, mă rog, animalele odioase de care ţi-e ţie frică. Aşa e şi aici. Şi, exact cum, în vis, îţi aminteşti mereu că "eşti în vis", în experienţa 6D îţi aminteşti că oricând poţi să-ţi iei ochelarii ăia de pe nas şi să iei la mişto orice schelet ieşit din mormânt vrei tu. Nu se face, totuşi, să pierzi nici o secundă. Totul e să ai încredere în scaunul ăla care te răstoarnă de nu te vezi!