Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Horia Muntenus: Până acum, am publicat opt volume de versuri, o carte despre Constantin Brâncuși, în două ediții, o carte de critică literară, am întocmit, în coautorat, o antologie de poezie românească, am realizat două filme documentare despre Complexul Monumental ,,Calea eroilor” de la Târgu Jiu, am realizat multe lansări și prezentări în public ale cărților și filmelor mele, nu doar în Cluj ci și în multe orașe ale țării. Dar în București este primul meu eveniment. Este, da, într-adevăr, un prilej deosebit și, desigur, am emoții, pentru că eu merg în București cu un înalt respect, cu o mare admirație față de copleșitoarea istorie culturală care s-a croit și se croiește acolo. Orice s-ar spune, oriunde s-ar spune în orașele noastre, Bucureștiul este nu doar capitala noastră administrativă și politică, ci și temeinicia noastră culturală. Revista ,,Gândirea” s-a născut la Cluj dar după un an s-a mutat la București. Marii noștri scriitori ardeleni, de la Liviu Rebreanu și Octavian Goga până la Ion Alexandru și Ana Blandiana au mers la București.
La scară mai mică, în evenimentul lansării cărții mele în București, eu văd împlinirea unei aspirații pe care o am de când am intrat, la vârsta de 20 de ani, în sediul Uniunii Scriitorilor de pe celebra ,,Calea Victoriei”, nume care dădea, la 1930, titlul unui excepțional roman al lui Cezar Petrescu, unul dintre cei mai mari romancieri ai noștri. Atunci, în anul 1985, îl însoțeam pe un poet arădean, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât mine, Petru M. Haș (destul de nedreptățit, zic eu, de critica literară), unul dintre fondatorii revistei ,,Echinox”, de la Cluj. Și m-a prezentat unui alt poet ardelean, Gheorghe Pituț, unul dintre marii și devotații prieteni ai lui Marin Preda. Am avut atunci privilegiul să petrec în compania lor, vreme de vreo trei ore, la o masă din restaurantul Uniunii. Ni s-a alăturat poetul Vasile Petre Fati și Cezar Ivănescu, eu îi priveam ca pe niște semizei, îi priveam și îi ascultam sfios, le ascultam, pătruns de emoție, dialogul, pledoariile.
Mustața încă nu îmi mijise - mi-a mijit abia pe la 22 de ani - și, fiind august, eram îmbrăcat cu o cămașă albă din in, cu mâneci scurte, purtam plete și ei, scriitori mari, la un moment dat, tot văzând că vorbesc numai ei, m-au rugat să le recit o poezie de a mea. Eu am luat o țigară ,,Carpați” fără filtru, din pachetul de pe masă, mi-am aprins-o cu degetele tremurând, aveam emoții, vroiam să câștig timp, să îmi aduc aminte de vreun vers de-al meu și nu îmi trecea nici unul prin minte și atunci am expirat fumul și am mai tras un fum și le-am recitat ,,Moartea căprioarei”. M-au ascultat până în capăt, serioși și gravi, iar eu reușisem să recit frumos. Ei erau scriitori importanți, foloseau bine instrumentele ironiei și au sesizat gestul meu în care se amesteca modestia din frondă sau din buimăceala clipei și au interpretat lucrul acela ca pe o pildă.
Țin minte bine cum, în capătul recitării, Cezar Ivănescu mi-a cerut un foc de la țigara mea care ardea singură (căci era țigară dintr-un pachet din fabrica de la ,,Sfântul Gheorghe”), deși chibriturile erau pe masă, iar Gheorghe Pituț mi-a așezat mâna pe creștet, mângâindu-mi-l și spunându-mi că îi pare rău că nu m-a cunoscut Marin Preda. Văzându-i așa de serioși (acum tăceau ei), am avut inspirația să adaug: ,,poezia este scrisă de Nicolae Labiș”, iar ei au izbucnit în râs și râdeau cu bucurie, în hohote.
Când ne-am despărțit, Pituț m-a rugat să îi trimit poezii pentru revista ,,Viața Românească”, spunându-mi că am talent, că vrea să mă publice, să mă debuteze. I-am mulțumit, dar nu i-am trimis, fiindcă nu știam ce anume să selectez din ciornele mele, nu credeam că i-aș fi putut confirma părerea. Cu toate astea, am debutat, trei luni mai târziu în ,,Viața studențească” (din București) și în ,,Napoca Universitară” din Cluj).
Dar am publicat trei poezii în revista ,,Viața Românească”, trei ani mai târziu, în 1988, poezii selectate de către Florența Albu și Cezar Baltag, alți poeți fantastici ai literaturii noastre. Florența Albu mi-a spus că poezia mea te lovește în inimă iar Cezar Baltag mi-a dăruit, atunci, cu autograf, volumul trei din ,,Istoria credințelor și ideilor religioase” de Mircea Eliade, operă tradusă de el. A citit poeziile, s-a aplecat după servieta așezată lângă scaun și a scos volumul care tocmai îi apăruse, spunându-mi că drepturile sale de autor sunt exprimate de doar 30 de exemplare, dar că eu merit să am unul dintre ele. Și nu a fost subiectiv. La postul de radio ,,Europa liberă”, Virgil Ierunca, o săptămână mai târziu de la apariția acelor poezii, avea să vorbească laudativ despre ele.
Merg la București, pentru prezentarea cărții mele, cu aceste imagini ale acelor oameni deosebiți, pe care îi port în inimă și vreau să le aduc un omagiu prin această lansare. Cum, de altfel, vreau să îi aduc un omagiu lui Octavian Paler care, în martie 1990, de ziua mea, în același spațiu al restaurantului Uniunii Scriitorilor, m-a chemat în București să lucrez jurnalist la ,,România liberă”. Eu i-am cerut un timp de gândire, pe undeva mă bântuia atunci o oarecare timiditate în fața vieții bucureștene, deși eram tânăr, plin de visuri și de aspirații, parcă mă simțeam încă nepregătit pentru intrarea mea în București. Nu știu nici acum dacă sunt pregătit pentru asta. Dar îmi doream mult și cred că se impunea o lansare a unei cărți, scrise de mine, în București.
Mă leagă enorm de multe lucruri de București. De-a lungul timpului, am avut perioade în care chiar am stat în București, săptămâni, uneori până la trei luni. În tinerețe, am avut o iubită sibiancă, studentă acolo, o fată cu părul lung ca o zână. Am făcut naveta, vreme de doi ani, Cluj-București. Mergeam să o sărut, să-i simt mâna într-a mea, în Cișmigiu, în Herăstrău. Locuiam, în ciuda voinței portarului și a milițienilor (cu automate și câini lup cu botnițe) care păzeau seara intrarea, în camera ei din căminul P9 din Complexul studențesc ,,Grozăvești”.
După ora 21 intram în cămin escaladând zidul până la etajul 1 unde ea îmi deschidea fereastra de la capătul holului. Făceam naveta pentru ea și pentru Teatrul Național. Florin Piersic sau Claudiu Bleonț ne rezolvau să intrăm la piesele lor pe la intrarea actorilor. Dar am cumpărat destule bilete. Odată am primit o invitație din partea lui Ion Caramitru, la ,,Hamlet”. În acea perioadă, l-am cunoscut și m-am împrietenit cu Marian Mierlă, student și muzeograf la Muzeul de Artă, prin el l-am cunoscut pe Florin Iaru, Caius Dobrescu și pe alți scriitori. Era înainte de revoluție. A fost o perioadă frumoasă. Uneori mergeam să o vizitez pe doamna Miruna Runcan, o extraordinară eleganță spirituală, o poetă care a însemnat enorm pentru formarea și afirmarea mea literară. Mă primea, împreună cu soțul său, marele și excepționalul actor, domnul Doru Ana, cu multă căldură în casa lor.
Bucureștiul înseamnă enorm. Sunt prieteni ai mei ardeleni care au reușit să se stabilească în București, printre care poetul Adrian Suciu și poeta Dana Banu, dar și maestrul Grigore Leșe. De fiecare dată când vin în București, domnul Leșe (îl anunț când vin) își fură din timp și își petrece, generos, câteva ore cu mine și, tot de fiecare dată, insistă să mă stabilesc în București. E chemarea Bucureștiului. Lansarea aceasta de carte trebuia să vină. Voi avea emoții pentru că lansez cartea în centrul cultural al țării. Dar o să mi le stăpânesc fiindcă simt că romanul meu este un roman reușit.
Cristinel C. Popa”: De altfel romanul tău a fost foarte bine primit de critica literară. Au apărut multe recenzii, până acum, în care cartea ta este salutată și apreciată. Unii spun că este cartea anului!
Horia Muntenus: Eu cred în destinul acestei cărți. Sunt impresionat de rândurile care s-au scris despre ea, am senzația că se va mai scrie. Dar cel mai mult îmi doresc ca ea să ajungă la cititori, cei cu adevărat îndreptățiți să se exprime. Cititorilor le și este dedicată. În aceste vremuri tulburi când majoritatea poveștilor sunt prezentate pe televiziune, youtube și în ziarele tipărite sau online, povești care nu mai sunt povești ci relatări ale unor fapte și evenimente care se produc cu repeziciune sub ochii noștri, din ce în ce mai grozave. În astfel de vremuri, speranța scriitorului pare dn ce în ce mai amenințată și producția lui literară aflată din ce în ce mai mult sub semnul desuetitudinii.
Materialismul excentric, vulgaritatea și cruzimile inundă viața și psihicul oamenilor. Pentru artă e nevoie de tihnă, de vremuri bune, de siguranța zilei de mâine. Cu atât mai mare este necesitatea artei de a răspunde nebuniei care a cuprins lumea. Grecii vechi spuneau că atunci când armele vorbesc, muzele tac. Dar, după atât de multă istorie consumată, oamenii au învățat, sau sper și eu că au învățat, că nu putem abandona cultura, mai ales când muzele se aud tot mai rar. În zilele noastre, cultura e singura care ne mai poate salva. Muzele sunt ca îngerii păzitori, ne inspiră, însă, doar când ne aud chemările. Când nu le aud, pleacă triste, se retrag în lumile lor sacre. În locul lor, rămâne barbaria, dezumanizarea și, în cele din urmă, apocalipsa.
Cristinel C. Popa: Dar romanul tău are ca pretext tocmai subiecte care țin de arme, vorbește despre serviciul militar, despre pregătirea pentru confruntări militare.
Horia Muntenus: Eu nu vreau să deconspir subiectul romanului meu. Dar răspunsul la această observație este acesta: da, este vorba despre bătălii, terenul este cel al unei unități militare din care, însă, se transferă totul într-un spital (loc al bolii, uneori al morții, dar și al vindecărilor, al bătăliilor pentru viață). Una dintre temele tratate în carte este absurdul. Un ilustru cărturar ardelean, Nicolae Balotă, și-a intitulat teza de doctorat, cândva, ,,Lupta cu absurdul”, nu e absurd să te lupți cu absurdul? Și totuși, e o bătălie pentru viață. Moartea este vulnerabilitatea noastră absolută, și pare absurd. Totuși, credința în viața biruitoare ne dăruie totul. Romanul meu, ,,Dincolo de stelele reci” este o pledoarie pentru vindecarea de absurd.
Cristinel C. Popa: Ești membru al Uniunii Scriitorilor, în 1998, ai primit un premiu din partea filialei Cluj a USR pentru o carte de versuri, te aștepți ca acest roman să fie premiat de breasla din care faci parte?
Horia Muntenus: ,,Prins”, unul dintre cele mai frumoase romane ale literaturii noastre, roman de debut al scriitorului Petru Popescu, nu a fost premiat de USR, și autorul lui își dorise foarte mult premiul. A fost premiat pentru următoarea lui carte, dar a refuzat premiul din convingerea că juriul USR greșise ne-premiindu-i prima lui carte pe care o considera mai bună. ,,Prins” avusese un succes extraordinar la public și astăzi rămâne cu o strălucire fenomenală. Juriile greșesc, adesea. În zilele noastre s-a ajuns ca aproape toată lumea să fie obsedată de premii. Premianții ajung mai mereu să fie contestați chiar oficial, se nasc scandaluri în jurul acordării premiilor, sunt invidiați, urâți, bârfiți. Există o boală, azi, a premierilor și a diplomelor, a licențelor și doctoratelor, a titlurilor încât, pentru mine, lucrurile astea au devenit derizorii. ,,Prins” e un roman nepremiat de USR dar admirabil în istoria literaturii noastre contemporane. Am primit premiul când scriam romanul, când muzele erau lângă mine turnându-mi în inimă mierea cântecului lor și eu îmi puteam așeza pe hârtie sintaxa.
Premiul l-am primit când am văzut cartea tipărită, excepționala realizare artistică a copertei, semnată de Florin Părăvan. Premiul l-am primit când m-au sunat cunoscuții și prietenii să îmi spună că romanul meu se citește cu sufletul la gură. Un singur premiu sper să primesc de acum: satisfacția cititorilor. Nu îmi voi înscrie cartea (așa cum se procedează în zilele noastre) pentru premiile USR. Dacă ei vor considera că merită să fie cumpărată, să o citească și să o premieze, nu voi refuza premiul lor, pentru că nici nu îi sfidez și nici nu vreau să fac pe deșteptul. Și nu din orgoliu nu îmi voi înscrie cartea pentru premiere, ci din considerentul că nu eu trebuie să fac asta. Trăim în țara lucrului bine făcut și cred că e datoria celor desemnați să radiografieze literatura de azi și să o considere.
Cristinel C. Popa: Cartea ta a apărut în două ediții, anul acesta: la editura ,,Azbest Publishing” din Șiria, Arad, în martie, și la editura ,,Ecou transilvan” din Cluj-Napoca, în septembrie. În București unde vei lansa romanul?
Horia Muntenus: Pe data de 5 octombrie 2015, la ora 14, în Librăria ,,Mihai Eminescu” (B-dul ,,Regina Elisabeta” nr. 14) vor prezenta cartea mea domnul profesor universitar Dr NICOLAE GROSU și domnul colonel VASILE SOARE, fost Comandant al Trupelor de Parașutiști. La ora 17, în sediul Bibliotecii Metropolitane, strada ,,Tache Ionescu” nr. 4, va avea loc o a doua prezentare, în compania vernisajelor pictorilor Cristina Oprea, Liviu Florian Cioaca si IONEL DÂMBOIANU și va fi urmată de un concert de lied și pian susținut de soprana Adriana Dumitru și de pianista ADRIANA VÂLCEA dar și de o intervenție a micuței pianiste (de 9 ani) ISSABELLE ADI ȘTEFAN din Canada.
Cristinel C. Popa: Mult succes, Horia Muntenus! Să ai parte în București de o bună primire! Iar romanul tău, ,,Dincolo de stelele reci”, să ajungă la cei care trebuie!
Horia Muntenus: Vă mulțumesc pentru interes și pentru urări și vă aștept. Îi salut pe cititori cu aceste cuvinte frumoase din Țara Lăpușului, foarte dragi lui Grigore Leșe: ,,Doamne-ajută cui sărută/ Și sporește cui iubește!”
Citește pe Antena3.ro
