Cea de a lV-a simfonie enesciană şi muzica prezentului

John Axelrod este tipul dirijorului modern, nonconformist, eficient, deloc preocupat de estetica, de spectacolul gesturilor sale. Este dedicat total muzicii prezentului, s-a intalnit si cu opera, si cu jazz-ul, cu experimente componistice de ultima generatie si declara ca, fara a aduce in prim plan muzica acestor decenii, nu putem asigura repertoriul de maine. Cum altfel, fara o rulare permanenta, va putea alege publicul care acum se formeaza?! Se pare ca isi asuma toate riscurile acestei optiuni si stie ca, la programele inchinate secolului XXI, in afara festivalurilor de gen, niciodata nu vor fi sali arhipline.

Ceea ce s-a intamplat si la noi cand, marti dupa-amiaza, la Sala Radio, s-a aflat, de altfel, intr-o companie de zile mari, Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj – ansamblu de prestigiu, performant, alcatuit din profesionisti de top, formatie ce rivalizeaza cu simfonicele rulate la Sala Palatului – pe care, este clar, a apreciat-o fara rezerve.

Ce ne-a propus Axelrod? Armonica lui J. Widmann – piesa pentru orchestra combinata cu o pitoreasca armonica de sticla (o curioasa palnie transparenta si stralucitoare) si acordeon, care ne-a dus cu gandul la Arcadele lui Stroe, devenita clasica, dar departe de jocul imagistic al acesteia, pedaland simplist pe sunete celeste sau de grota, pe socul unor conglomerate din care sa se extraga din nou sonoritati abia soptite. Un opus de atmosfera, la fel ca si lucrarea lui Ivan Fedele, En Archè, pentru orchestra, voce si vioara – excelenta participarea solistelor: soprana Valentina Coladonato, cu un glas non vibrat, integrat perfect in dialogul cu violonista Caroline Widmann. Numai ca la Fedele, am receptionat mai clar cateva idei, printre care dorinta aproape obsesiva de a se indeparta de limbajul descriptiv romantic, chiar daca a folosit solutia repetitivitatii, insistenta cu care tinea discursul intr-o anume lentoare, sugerand ca nimic nu-l determina sa iasa din contemplativ, o compozitie care, cred eu, ar ficastigat in credibilitate daca s-ar fi procedat la cateva scurtari, cel putin 7-8 minute fi ind neelocvente.

Fireste, publicul a fost mult mai interesat, insa, de cea de a IV-a simfonie enesciana, in mi minor, orchestrata de Pascal Bentoiu, dupa cum se stie, dupa schitele compozitorului. O pagina cu ecouri oedipiene, o confesiune pe care o urmaresti tinandu-ti respiratia – inca odata, toate laudele pentru maiestria clujenilor, care au vibrat, au transmis, au colaborat impecabil cu dirijorul american – o creatie-arc peste trei momente cu infl exiuni tandre, duioase, nostalgice, cu fibre si depanari rafinate care converg catre concluzii ferme, impetuoase.
Si, daca tot il omagiem pe Enescu, oare de ce nu a fost cuplata aceasta creatie putin stiuta, avand aceiasi protagonisti, cu un celebru concert, sau piesa concertanta , sa spunem, pentru a straluci pe podiumul Salii Palatului ?!

Opinii
Octav Nemescu, compozitor – Am fost foarte deziluzionat de putinatatea publicului din sala la performanta la care cred eu ca s-a ridicat Orchestra clujeana in aceasta seara. Iata, sub bagheta unui dirijor important din strainatate, John Axelrod, cat de bine poate sa sune muzica, in Sala Radio, cu o acustica excelenta – si nu ca cea din Sala Palatului. A fost un moment aproape culminant acesta, marcat de Simfonia a IV-a de George Enescu, in orchestratia lui Pascal Bentoiu. Contributia acestuia este esentiala pentru acest opus. Lucrarile de I. Fedele si J. Widmann, in ciuda unor mici decalaje in orchestra, mi-au placut foarte mult.

Corneliu-Dan Georgescu, compozitor – Orchestra din Cluj este fantastica! Poate una dintre cele mai bune orchestre romanesti! Interpretarea Simfoniei a IV-a de Enescu a fost convingatoare, masiva, compacta, foarte bine condusa. Enescu este mitul national, iar opera lui Pascal Bentoiu este esentiala, se cunoaste mana lui, ca fi ind un mare cunoscator al lui Enescu, si datorita maestrului Bentoiu putem asculta aceasta Simfonie, caci altfel opusul ar fi ramas undeva in arhive. Enescu se lupta cu o cultura care inca nu a avut nivelul international pe care si l-ar fi dorit, si in aceasta lupta sunt victorii si esecuri. Astfel relev niste contradictii stilistice care apar cateodata la lumina. Categoric, a avut revelatia marii simfonii eroice din secolul XIX, pe care o preia si o conduce pana la sfarsit. In 1940 nu se mai scriau asemenea simfonii si poate a simtit el insusi acest lucru, caci si-a terminat viata scriind Simfonia de camera. Simt stradania lui Enescu de a crea un limbaj propriu la intersectia cu muzica romaneasca si cu mari personalitati, precum Richard Strauss, Johannes Brahms, precum si cu muzica franceza, cu Paul Dukas, pe care l-a pretuit foarte mult… Este o placere si o mare incantare sa o urmaresc, dar vad totusi contradictii stilistice. Este o lupta a lui Enescu pentru afi rmarea unei culturi muzicale nationale!
Ecaterina Stan