Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oricât de reuşită este comunicarea ta cu ceea ce numim în mod firesc cuvinte, în aşa fel încât să le convingi să se aşeze în propoziţie la modul perfect, oricât te-ai strădui să descrii o lansare de carte, un spectacol de teatru, un film, oricât te strecori printre luminile şi umbrele unei zile de lucru ca să dai de un actor, de un regizor, de un pictor, un dansator, un scriitor, dumnezeieşte de-ai scrie, toate acestea nu vor convinge pe nimeni să dea un click pe articolul tău, că de citit în print deja este o performanţă demnă de Cartea Recordurilor. De ce? Simplu. Este vorba despre cultură şi cultura nu vinde, nu face audienţă. Cu alte cuvinte, publicul vrea altceva. Publicul şi-a pus în minte să uite tot ceea ce-l defineşte şi pare că şi-a angajat propriul lui PR, care nu-l lasă să stea de vorbă cu cine nu trebuie. Aşa că, tu, jurnalistule care eşti tu jurnalist - că puteai să-ţi alegi o altă meserie, mai de Doamne ajută -, ori scrii despre fetiţele portocalii cărora li se măresc buzele de la o oră la alta şi încearcă să se depăşească una pe cealaltă la rostit înjurături în limba română cât se poate de lungi, ori scrii despre politică. Nu de alta, dar dacă nu faci una din astea nu ai ce căuta în presă. Chiar aşa!? Chiar să fie atât de greu de ajuns la oamenii de dincolo de vălul aruncat de aşa-zisele institute care au grijă să spună că sondajele de opinie arată că românii nu vor să citească despre marii actori, despre marile spirite care au luminat acest neam care odinioară, nu ştiu cum se face, dar chiar avea coloană vertebrală, despre inventatori, despre bărbaţii adevăraţi care au ţinut cu palmele lor de pământul acesta sfânt şi de femeile din spatele lor? Refuz să cred că ne-am alienat de tot, că nu mai facem diferenţa între bine şi rău, între frumos şi urât şi sunt ferm convinsă că încă există oameni care vor mai mult de ceea ce li se oferă cu de-a sila de mass-media. Motivul încrederii mele? Când te opreşte lumea pe stradă şi te întreabă de ce nu mai apari la televizor, de ce nu mai joci pe scenă, de ce nu mai scrii, de ce nu mai eşti la fel de vizibil ca înainte, atunci ceva îţi răscoleşte fiinţa. Asta i se întâmplă zilnic lui Eugen Cristea. Şi nu numai lui, ci tuturor marilor actori ai acestui popor, tuturor artiştilor care au făcut ca numele ţării lor să fie rostit cu admiraţie.
Lung început, veţi spune, dar ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul săptămânii trecute m-a determinat să fac acest lucru. După o lungă perioadă de timp, Eugen Cristea a primit acceptul de a avea un “One Man Show” la Teatrul Naţional, din echipa căruia face parte de prea mulţi ani ca să-i amintim aici. Şi acest show numit simplu, “Carte de vizită”, a fost unul greu de uitat. Un spectacol de o oră şi jumătate cu muzică şi poezie care reuşeşte să străpungă platoşa pe care ne-am creat-o singuri din cel mai bun material existent, indiferenţa faţă de realitatea în care trăim. A urcat pe piedestalul popularităţii şi acolo a rămas până acum. Dar popularitatea nu se poate menţine cu un singur gen de roluri, de aceea Eugen Cristea a simţit că e de datoria lui să experimenteze, să înveţe, să acumuleze, să evolueze. Când tramvaiul culturii scârţâie din toate încheieturile nu poţi sta să faci semne de bun rămas cu batista. Nu... Îţi sufleci mânecile, îţi ridici fruntea şi sabia şi lupţi. Cu propriile tale puteri, dar lupţi. Şi Eugen Cristea luptă pe frontul acesta de ceva vreme. Şi-a dezvoltat talentul de a cânta la chitară. A tradus şi a scris cărţi. A jucat în piese de teatru independent, a compus, a regizat, a făcut parte din jurii încercând să ajute tinerele talente să se exprime, şi-a spus opinia de câte ori a fost chemat, a descreţit frunţi, a luminat chipuri. Nu s-a fofilat. Teatrul este locul de pornire şi de întoarcere. Teatrul este acela care reuşeşte să trezească oamenii din coşmar. De aceea aceştia continuă să vină la spectacole. Să găsească acel ceva numit speranţă, care să-i determine să meargă mai departe. Şi am văzut o mare de oameni la intrarea în teatre în ultima vreme. Şi m-am bucurat, căci am înţeles în sfârşit. Cu cât totul devine mai tulbure la televiziune, cu atât oamenii ies din case, sătui de atâta circ şi vin acolo unde sunt primiţi cu pâine, sare şi suflet pe o tavă pe care este frumos aşezat stergarul alb al speranţei.
Spectacolul ce l-a avut pe Eugen Cristea în prim-plan a avut loc în Sala Media a Teatrului Naţional, decorul a fost minimalist: un pian, câteva chitare, un fotoliu, un cuier şi un ecran mare. Încet, ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume la dispoziţie, actorul a adus câte un omagiu unui interpret ce i-a marcat viaţa, unei formaţii, unui scriitor, unor oameni care au ars pentru arta lor atingând suflete. De la Eric Clapton la Queen, de la Roch Voisine la Serge Lama, de la Bee Gees la Creedence Clearwater Revival şi Frank Sinatra, până la propriile compoziţii, Eugen Cristea şi-a ţinut publicul atent până la final. Şi a mai avut un atu... binevenita artă a subtilităţii numită pantomimă. E atâta cheltuială de sine când vine vorba de pantomimă încât cuvintele sunt sărace în exprimare. Parodia după “Bohemian Rapsody” a ridicat sala în picioare. E greu să-ţi imaginezi că un singur om poate face asta şi, totuşi... Cred că pantomima poate readuce teatrului parametri estetici adunaţi în timp şi risipiţi astăzi.
Deci, se poate. Există căi, există metode să ai audienţă, să bucuri spectatori, să faci fericiţi oamenii care vin să te vadă. Nu e nevoie să apelezi decât la ceea ce ştii să faci de-o viaţă, să comunici de la suflet la suflet. Un recital al unui actor în care Blues-ul este la loc de cinste, dar şi balada, proza şi versurile alese anume. Toate pe o “Carte de vizită” semnată: Eugen Cristea! Nu ezitaţi să vă cumpăraţi bilete pentru data de 20 iunie, când va avea loc iarăşi acest regal... Nu veţi regreta! Eugen Cristea se încăpăţânează să cânte şi să recite, să se ocupe de cultura “fermei” lui, iar eu mă încăpăţânez să scriu despre asta. Poate cineva va citi până la urmă... şi se va bucura.
Citește pe Antena3.ro
