Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În a treia seară de festival a venit rândul violonistului Niklas Walentin Jensen şi al pianistului Dario Bonuccelli să strălucească în lumina reflectoarelor. Niciodată talentul nu ţine cont de vârstă, este o certitudine, iar Niklas Walentin Jensen este un exemplu în acest sens. În 2012 a reuşit performanţa de a câştiga trei premii în Competiţia Internaţională de Vioară “Carl Nielsen” din Odense, fiind primul danez care a primit vreodată premiul pentru interpretarea unei compoziţii de Carl Nielsen. Un artist complex, a cărui dăruire de sine uimeşte. Deşi dă impresia că totul se face cu o uşurinţă uluitoare, intuieşti oarecum faptul că în spatele acestei aparente uşurinţe se ascunde o muncă titanică şi o sensibilitate ieşită din comun. A învăţat să arate lumii lumina dinlăuntrul lui prin intermediul viorii sale, iar felul în care trăieşte fiecare atingere a corzilor pe care arcuşul i-o călăuzeşte într-un mod atât de aparte îţi dă ţie, ascultătorul şi privitorul de la o respiraţie distanţă, sentimentul că asişti la naşterea poveştii pe care el vrea să o spună. Dincolo de zâmbetul său cuceritor este însă o trudă zilnică, pentru că nimic nu se face fără de ea, invizibilă celor care nu reuşesc să-şi deschidă larg ferestrele sufletelor lor.
Cât despre pianistul Dario Bonuccelli, toate bucuriile şi tristeţile par că s-au adunat în sensul şi în jurul acestei arte căreia îi este atât de devotat. Totul se împleteşte cu el în timp, iar înţelesurile vin pe rând. Muzica a devenit singura lume posibilă printre cele pe care le putea vedea. Tehnica lui impecabilă curge limpede precum apa unui izvor de munte, fără impurităţi, natural, ca şi cum clapele pianului cer atingerea degetelor lui, iar dacă stau prea departe de acestea suferă. Este unul dintre cei mai prolifici muzicieni ai generaţiei lui, prietenia cu Vlad Maistorovici datând de peste 15 ani. De altfel, acest lucru a fost remarcat de publicul prezent la concert în clipa în care Dario Bonuccelli a început să vorbească româneşte cu o naturaleţe ieşită din comun, semn că prietenia este un dar divin. Trebuie să dai şi să primeşti. E vorba de energie, de suport, de disponibilitate. Prietenia presupune trăiri, experienţe comune, o evoluţie comună şi se bazează pe rezonanţă.
Programul concertului celor doi muzicieni a cuprins Wolfgang Amadeus Mozart – Sonata nr. 22 pentru vioară şi pian, în La major, KV 305, Ludwig van Beethoven – Sonata nr. 8 pentru vioară şi pian, în Sol major, op.30 nr. 3, Franz Schubert/Franz Liszt – Ständchen pentru pian, S560/7, Heinrich Wilhelm Ernst – Erlkönig pentru vioară solo (după Franz Schubert), op.26 şi Fritz Kreisler – Capriciu vienez pentru vioară şi pian, op. 2. Concertul din 26 mai a demonstrat că tot ceea ce fac aceşti doi muzicieni este să respire în ritmul pasiunii lor, să rămână implicaţi, să creeze în ea. Pentru ei este foarte important să lase urme, linii, impresii, dar şi propria lor culoare. Este energia lor care înnoiește, este pasiunea lor care colorează tot ceea ce ei ating, respectiv suflete. Prin muzică ei îşi trăiesc viața cu adevărat. Deşi tineri, atât Niklas Walentin Jensen, cât şi Dario Bonuccelli ştiu că avem nevoie de timp să putem înţelege sensurile curgerii iubirii primite de undeva de Sus, iar muzica ne oferă această şansă.
Al doilea concert al serii a fost susţinut de Tamas Varga, unul dintre cei mai buni violoncelişti maghiari, înzestrat cu harul interpretării, dar şi pedagog desăvârşit. Lucrează permanent cu tinerii artişti, cărora le împărtăşeşte din experienţa sa. De altfel, concertul de aseară i-a oferit şansa de a exemplifica această dorinţă a sa, invitând trei tineri violoncelişti români prezenţi în Biserica Sfântul Ioan din Sibiu să cânte alături de el. În ciuda faptului că nu a existat o repetiţie în adevăratul sens al cuvântului atât Bogdan Postolache, cât şi Ioana Peteu şi Eduard Zecheru şi-au arătat valoarea tulburător de frumos, ceea ce a determinat schimbarea radicală a stării de spirit a celor prezenţi. Unul dintre melomanii pe care i-am abordat la finalul concertului a avut câteva cuvinte edificatoare: “Mă bucur că organizatorii acestui festival au decis să ţină concerte în bisericile din oraşul nostru. Astfel lăcaşurile de cult devin adevărate lăcaşuri de cultură, iar oamenii pot asculta muzică şi pot privi astfel Cerul, într-o comuniune perfectă cu divinitatea, în loc să se târască şi să sărute moaşte”. Mai clar de atât credem că nu se putea exprima nimeni... Aceşti tineri par că urcă şi coboară din Ceruri aducându-ne acorduri atât de minunate, de neatins de către noi, oameni simpli. I-am admirat pentru aparenta lejeritate cu care au descifrat pasaje aproape de nepătruns de către un om simplu. Muzica este o artă care dă glas tuturor stărilor omeneşti prin emoţiile pe care le transmite, dar care necesită un volum de muncă imens, implică sacrificii şi are nevoie de scânteia talentului ca să te ajute să străluceşti pe o scenă în lumina reflectoarelor. Seara a treia a Festivalului Internaţional de Muzică Sibiu a demonstrat acest lucru deplin.
Citește pe Antena3.ro
