Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La jumătatea acestei ultime luni de iarnă se împlinesc 185 de ani de la ivirea în mijlocul poporului român a acestui bărbat sclipitor, arogant, disciplinat și harnic, prilej de evocare și laudă. Dar nu oricum, ci prin adunarea aici a unor amintiri-cioburi prin care, privind, poți pipăi umorul, ironia, sarcasmul, răutatea și bunătatea omului Titu Maiorescu. Ia, deschideți ochii și inima!
1. Tocăniță pașoptistă
Într-un text-viespe („Direcția nouă în poezia și proza română”) iscodit în 1872, junele Titu Maiorescu dădea de pământ cu generația pașoptistă: „Bărbații pe care din copilărie eram obișnuiți a-i admira în fruntea mișcării noastre naționale, în loc de a fi venit, în experiența și maturitatea ce o aveau, să lumineze și să modereze cu bunăvoință aspirările cele nouă, par a fi privit viața publică a poporului român ca o stăpânire exclusivă a lor, și astfel, uitându-și demnitatea vârstei, au început a se purta în contra-ne în modul dovedit mai sus prin atâtea exemple neplăcute. Din vina lor viața noastră publică a ajuns azi într-atât încât deziluzionarea a devenit semnul de recunoaștere pentru oamenii de bună credință. Din vina lor junimea este osândită să-și caute singură calea viitorului: în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vârstei sale cu prudența altei vârste și, bătrână înaintea vremii, să ia asupră-și sarcina îndoită ce un timp mai fericit o împarte între deosebitele generații.”
2. În lături! (atenție unde puneți accentul)
Trebuie spus că tânărul Titu Maiorescu nu era ușor de strunit. Poate are să (vă) surprindă, dar în următoarele rânduri îi demolează pur și simplu pe Andrei Mureșanu și Anton Pann, știți voi, cei care au creat textul și muzica pentru imnul românilor. Are cuvântul criticul literar Paul Cernat: „Cine nu-și mai amintește savuroasa execuție din În lături! (unde accentul poate cădea, la fel de bine, și pe u) aplicată de Titu Maiorescu lui Andrei Mureșanu? Poetul transilvan care a scris multe versuri, dar a făcut o singură poezie: Deșteaptă-te, române (sic! titlul real este Un răsunet) a avut, într-adevăr, mult noroc cu textul ăsta în contextul revoluționar și patriotic de la pașopt. Format pe alt calapod, Eminescu îi va dedica tribunului un înflăcărat tablou dramatic în versuri.”
Gusturi îndoielnice
Tot aici: „Maiorescu nu avea o părere prea grozavă nici despre muzica lui Anton Pann, atașată acestei Marseilleze a românilor după ce trecuse pe la mai mulți rapsozi (în frunte cu Gheorghe Ucenescu): La Deșteaptă-te, române s-a adaptat îndată o melodie, cunoscută și astăzi, melodie deplorabilă, lîncedă, nepotrivită cu textul, o dovadă de puținul gust muzical al epocei. Între perlele selectate copios de critic din producția lirică a lui Mureșanu (un model de antologie a prostului gust) preferata mea în materie de umor involuntar rămâne, de departe, ultima strofă din O mustrare.” S-o facem cunoscută: „Ah, căci nu sînt eu albină/ Să-mi vîr acul veninos/ În viclenoasa ta splină, Atunci aș muri voios!” Completare dinspre Cernat: „Unde trebuie, totuși, să remarcăm faptul că autorul știa ce se întâmplă cu albina după ce înțeapă. Cum ajunge albina la splină rămîne însă un mister poetic insondabil.”
3. Goethe? „Tâlhar, curvar, arțăgos cu sandîc!”
Adolescent, învățăcel la Viena, Titu Maiorescu nu se sfia să-l tăvălească zdravăn până și pe titanul literaturii germane (în jurnalul intim, bineînțeles): „O biografie a lui Goethe, ce o cetii, îmi făcu o impresiune foarte neplăcută; om curios a fost Goethe cît a trăit și toate vorbele frumoase din opurile lui mi se par acum ca o ironie; a vorbi e frumos, dar a te purta mai cumsecade e și mai frumos. Un lingușitoriu reptil, în politică un tâlhar, în morală un curvar, în purtarea către Klopstock, Merck, Herder etc. Un copil arțăgos cu sandîc … (n. r. - intenție).”
4. Titu și feminismul (de paradă)
La maturitate, Titu Maiorescu, profesor, comentând la un curs universitar filosofia lui John Stuart Mill, părea mult mai echilibrat (mai ales că în discuție erau drepturile femeilor): „Nu se poate dar judeca derogarea de la principiul egalității drepturilor, și prin urmare trebuie și în viața politică să fie puse pe aceeași treaptă legală ca și bărbații. Libera lor dispoziție firească va decide, dacă și pînă unde vor face întrebuințare practică de această egalitate. Rezultatele probabile după o asemenea schimbare: Societatea s-ar afla într-o stare mai bună după această emancipare.” Cum anume? Maiorescu, riguros, nota:„ Ar dispărea din legi o mare nedreptate; s-ar spori numărul talentelor în concurența pentru funcțiile vieței publice, pentru binele administrațiilor; ar dispărea nefericirea femeilor celor capabile, care își consumă astăzi puterile lor latente fără nici o întrebuințare folositoare; ar scădea periculoasa aroganță a tinerimei bărbătești; viața familială, stabilită pe recunoașterea egalității de drepturi, ar înălța nivelul intelectual și moral al soților.” (Titu Maiorescu, „Prelegeri de filosofie”, ediție îngrijită, comentarii și indice de Grigore Traian Pop și Alexandru Surdu, Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p. 196)
5. Două ore pe an de călugărie
O evocare a criticului raționalist prins în flagrant delict religios de tânărul călugăr (eretic) Tudor Arghezi, la Mănăstirea Cernica: „Am pomenit cîndva cazul de sensibilitate a conștiinței, al lui Titu Maiorescu, care a fost departe de a fi un bigot. (...) În Săptămîna Paștilor, venea într-o noapte la Mănăstirea Cernica, pe furiș, cu două făclii mari de ceară albă, pe care le dăruia Bisericii Sfîntul Niculae, ca să ardă dinaintea icoanelor împărătești un an întreg. Acolo, el asculta slujba nopții dintr-o strană din întunericul intrării și pleca tiptil, știut, dar nevăzut, înapoi la București, uneori tîrziu după miezul nopții. Două ore pe an din viața lui, frămîntată de marile nedumeriri și îndoieli, Maiorescu se călugărea” (Liturghia, 3 februarie 1945, Bilete de papagal).”
6. Fiica-mops cu barbișon
Titu Maiorescu a avut doi copii, o fată, Livia, şi un băiat, Liviu (acesta, primul lui băiat, s-a stins după trei ani şi patru luni, de difterie). Deşi nu agrease onomasticul livresc ales de tatăl său - Liviu -, Maiorescu a transmis mai departe acest nume prin primii doi copii ai săi. Celui de-al treilea copil, Georg, născut, nelegitim, din năvalnica iubire cu Mite Kremnitz (pentru care s-a bătut cu Eminescu), a ţinut să îi pună numele său de botez, Titu, dar forma latinizată, Titus. Cele două fiice ale Liviei, precum și nepoatele şi strănepoatele ei, şi-au pierdut urma în străinătate (Polonia, se pare), fără să rămână în România nici un descendent direct din stirpea lui Maiorescu. Redăm aici și o notă malițioasă din jurnalul lui Maiorescu (10 septembrie 1896) despre fiica sa Livia Dymsza: „Livia tot așa (...) neplăcută histerie... și certarea cu bărbatu-său, monstruos de groasă, rău îmbrăcată, cu pălăriuța nepotrivită pe capul cel mare cu ceafa groasă.” „Totuși, dacă s-ar fi uitat în oglindă, Titu Maiorescu ar fi văzut că Livia era bucățică ruptă din taică-su, cu figura lui de mops - e drept, ea n-avea barbișon...”, îl înțepa, la rândul lui, criticul literar Paul Cernat.
7. O comoară de duioşie şi de bunătate
Titu Maiorescu n-a dus lipsă de adulatori și lăudători, dovadă rândurile următoare, o mostră zaharisită a îndatoritorului Al. I. Brătescu-Voineşti: „O cutie cubică, de aur masiv şi ermetic închisă; cubică spre a nu se putea răsturna, de aur spre a nu rugini, ermetic închisă spre a nu pătrunde într-însa niciun bob de praf, aşa părea Maiorescu; când însă deschideai cutia găseai într-însa o comoară de duioşie şi de bunătate … când se vorbeşte despre dânsul, se insistă asupra inteligenţei lui sclipitoare, asupra vastei lui culturi, asupra neîntrecutului lui talent şi farmec de orator şi de povestitor, asupra minunatelor lui calităţi de profesor şi asupra spiritului lui de datorie; dar, din pricina discreţiei cu care el înţelegea să facă binele şi să-şi ascundă înduioşările, puţini sânt aceia care ştiu că pe lângă toate acele însuşiri, el mai avea şi pe aceea de a purta sub aparenţa unei firi reci şi echilibrate un suflet bun şi duios.”
8. Olga – început și sfârșit
Titu Maiorescu a murit la București, în locuința din strada Lustrului, în urma unui atac de angor pectoris. „Cu câteva luni în urmă refuzase propunerea mareșalului Mackensen de a gira ocupația germană. Ultima persoană care l-a văzut în viață a fost secretara sa (unii spun că nu doar atât…) Olga Neuman, care avea grijă de el după moartea Anei Rosetti, a doua soție. Interesant: prima iubire a lui Maiorescu, în adolescența sa vieneză, se numea tot Olga – aristocrata Olga Coronini.”, mai amintea istoricul literar Paul Cernat.
9. Scos din manual
Cum (mai) este receptat în zilele noastre Titu Maiorescu? „Sunt deja câțiva ani de când Titu-Liviu nu mai face parte din programa obligatorie de bacalaureat. Dar, de fapt, nu principii de estetică sau cine știe ce filosofeli înalte au de învățat oamenii tineri minim cultivați de la Titu Maiorescu, ci alte skills (ca să folosesc și eu jargonul corporate): simțul ridicolului, spiritul critic și criteriile valorice, rigoarea constructivă, oratoria, limpezimea exprimării și argumentării ideilor, respectul pentru logică, bunul-simț pedagogic, perspectiva de sus, pragmatismul vizionar și alte bagatele... practice, înaintea oricăror teorii oțioase.”, a încheiat Cernat.
185 de ani se vor fi împlinit în 15 februarie 2025 de la nașterea lui Titu Maiorescu.
„Nu principii de estetică sau cine știe ce filosofeli înalte au de învățat oamenii tineri minim cultivați de la Titu Maiorescu, ci alte skills: simțul ridicolului, spiritul critic și criteriile valorice, rigoarea constructivă, oratoria, limpezimea exprimării și argumentării ideilor…”, Paul Cernat, istoric literar
„Titu Maiorescu purta sub aparenţa unei firi reci şi echilibrate un suflet bun şi duios.”, Al. I. Brătescu-Voineşti.”, scriitor
„Titu Maiorescu? Un profesor mare şi onorabil pe care memoria naţională îl va împinge cu timpul tot mai spre periferie.”, Emil Cioran („Schimbarea la faţă a României”).
1858 este anul în care Titu Maiorescu a absolvit ca șef de promoție Academia Tereziană din Viena.
Citește pe Antena3.ro
