"Să nu ne despărţim..."

Pe un peron de gară, într-o noapte neagră, la propriu, Alexandru Jula a ascultat fascinat primele acorduri muzicale.

Urgia războiului şi-a spus cuvântul. "Erau condiţii grele, aveam ghetuţe cu talpă de carton tratat. La prima ploaie, cartonul dispărea şi umblam pe tălpile noastre. Era război, înţelegeam", revine artistul pe firul amintirilor apoi continuă: "Eram la Turda, unde era cantonat Regimentul 83 Infanterie. Atunci am avut prima întâlnire cu muzica şi am simţit primul fior pe care ţi-l dă o piesă reuşită. Surioarei mele Florica îi făcea curte un ofiţer, locotenent în Regimentul 83 Infanterie: Gheorghe Cociubanu.

Regimentul a primit ordin de plecare pe front. Întrucât familia nu l-a condus, l-am condus noi: familia mea. Era o noapte neagră. Nu se vedea nici luna. Era camuflaj, erau interzise toate sursele de lumină. Am ajuns la acel tren în gara Turda. Garnitura era compusă numai din vagoane de marfă. Singurul vagon de clasă era cel al ofiţerilor. În gară era o linişte impresionantă. Nu se auzeau decât plânsetele înfundate ale celor care îşi conduceau copiii, fraţii, pe front.

Un ofiţer pe care nu-l conducea nimeni, era la fereastră şi cânta melodia lui Kirkulescu, pe atunci la modă: «Să nu de despărţim, şi viaţa mea s-o leg de-a ta». Am simţit ceva ciudat în tot organismul, am simţit un fior, un frig plăcut pe care nu-l înţelegeam. Nu ştiam de ce mi se întâmplă acest lucru... Mai târziu mi-am dat seama că acea piesă mi-a creat o senzaţie pe care eu n-o mai întâlnisem până atunci... Era prima mea întâlnire cu muzica", spune Alexandru Jula.

OCUPAŢIA
A venit 23 august 1944. Situaţia s-a schimbat. "Românii au întors armele împotriva nemţilor şi a început a doua nebunie. După 4 ani de linişte relativă la Turda, cu bombardamente puţine, a venit teribila zi de 5 septembrie 1944. Fratele meu a luptat în Crimeea şi dispăruse la ruşi. Fusese luat prizonier, am aflat mai târziu. Eu, în fiecare dimineaţă mă întâlneam cu prietenii lângă şoseaua ce ducea spre Alba-Iulia unde jucam fotbal cu o minge de cârpă.

Când ne pregăteam să jucăm fotbal, trupele maghiare şi cele germene au spart frontul şi au intrat în România. Au ajuns foarte rapid la Turda. Populaţia a fost avetizată că va fi ocupată de armatele germane şi maghiare. Mama şi surorile mele au fugit la gară şi au prins ultimul tren care pleca din Turda. Destinaţie necunoscută. Tata m-a căutat peste tot. Unul dintre prietenii de joacă a văzut venind trupele maghiare şi germane cu toată tehnica din dotare. Speriaţi, am fugit cu toţii acasă. Tata m-a primit cu o bătaie zdravănă.

Dar... eram din nou ocupaţi. După câteva zile l-au arestat pe tata. L-au dus pentru a munci la fortificaţiile frontului. Am rămas singur, cu un coleg de-al meu, Nelu Văcaru şi cu mama lui în pivniţa noastră care era foarte solidă".

PIVNIŢA
În casa familiei Jula au fost cantonaţi numeroşi soldaţi germani. "Au fost deosebiţi. Noi nu mai ştiam ce e untul. Ei ne dădeau unt. Noi nu mai văzusem ciocolată de multă vreme. Ei ne dădeau ciocolată. Ne dădeau bucăţele mici de pâine tare, dreptunghiulară. S-au purtat cu noi extraordinar. Aveau şi ei copii acasă. Povestea asta a durat cinci săptămâni şi trei zile. Prima linie a frontului se stabilizase acolo unde e afla şi casa noastră. Am trăit nişte zile pe care nu le voi putea descrie vreodată. 

 

Erau zile calme în care nu se trăgea nici un singur cartuş şi zile de foc. Noi aveam câteva găini în curte. Iar mama colegului meu a ieşit să le hrănescă. Un proietil a căzut, iar o schijă i-a secţionat piciorul. Fără asistenţă medicală femeia a murit într-o oră. Am rămas noi, cei doi copii într-o pivniţă, până într-o zi când ruşii au dibuit casa şi au bombardat-o. Au murit toţi soldaţii germani. Ne-am trezit printre ziduri dărâmate. Spre seară, cu teamă am ieşit cu prietenul meu. Ne-am dus târâş la baza căii ferate, până când peste linii am auzit vorbe.

Credeam că sunt românii. Erau ruşii. Am făcut gălăgie. Nu ne-am dus direct, altfel ne împuşcau. Doi-trei ostaşi ne-au găsit. Ne-au dus în tranşeele lor. A apărut un ofiţer rus, care de fapt era moldovean. I-am povestit ce am păţit. A doua zi ne-a trimis la Alba Iulia într-un azil în care erau adunaţi copiii nimănui", adaugă Alexandru Jula.

REVEDERE
La Alba Iulia, Alexandru Jula avea un singur gând. Să ajungă la unchiul său, plutonierul Banciu. "I-am spus îngrijitoarei. Nici n-a vrut să audă. Credea că vreau să dezertez. Într-o zi ne-a scos la plimbare. I-am spus prietenului meu că voi fugi. Am reuşit şi m-am dus la Spitalul Militar. Unchiul meu nu era acolo. I-am povestit ofiţerului de serviciu care, cu lacrimi în ochi, mi-a dat un ostaş care m-a condus până acasă la plutonierul Banciu unde am găsit-o pe mama şi pe surorile mele. Şi acum, după atâţia ani, când el nu mai e, îi mulţumesc pentru omenia de care a dat dovadă."

În noiembrie 1944 familia Jula s-a reîntors la Turda. Acolo au găsit un mare dezastru. "Noroc cu solda fratelui meu, care era pe front, iar banii îi primiseră părinţii mei. Cu aceşti bani, au fost făcute reparaţii. Prin aprilie 1945 a apărut bătrânul meu tată. Venea din spatele fronturilor germane, unde muncise să facă fortificaţii. Anul următor ne-am întors la Şimleu Silvaniei în căsuţa noastră, părăsită. Au avut loc acele alegeri de pomină.

S-a întors şi fratele meu care fusese prizonier doi ani. Nu am înţeles niciodată cum nişte oameni pot fi prizonieri după ce războiul se terminase de mult. S-a prezentat la o unitate militară şi a fost reîncadrat în armată, cu gradul de căpitan, şi numit comandant al unei şcoli militare, undeva, pe la Sf. Gheorghe. Spre sfârşitul lui 1949 fratele meu a fost arestat de comunişti.

Era acuzat că a lucrat la un plan subversiv de înlăturare a regimului comunist. A fost condamnat la 7 ani e puşcărie politică. A fost prin toate închisorile. A executat toţi aceşti ani... Noi ne-am pomenit hăituiţi, urmăriţi. Condamnarea fratelui meu a trezit în mine o revoltă şi o ură împotriva celor care făcuseră acest lucru. Aş fi fost în stare să fac orice pentru a-l salva."

ÎNARMAŢI
"Împreună cu un prieten am hotărât să facem o organizaţie subversivă. Prietenul meu mi-a spus că are un pistol, găsit prin pod. Împreună cu un alt amic am mers să ne facem dreptate la sediul Uniunii Tineretului Muncitor. Acolo ne-a fost descoperit pistolul. Norocul nostru că persoanele care ni l-au găsit nu au raportat mai departe. Am stat însă cu frica în sân până în decembrie 1989", ne destăinuie Alexandru Jula.