Ultima aniversare pe Route 66

"Aşa a vrut Dumnezeu, să ajungem la ziua Ancăi aproape de miezul nopţii. 16 septembrie 2008."

Amintirile lui Cristian Brancu de la ultima aniversare a Ancăi Parghel sunt emoţionante. "O căsuţă ascunsă spre margine de Bucureşti, cu parfum de secol trecut, dar şi cu energii unice. O curte cu pereţi proaspăt zugrăviţi, de un verde intens. În casă, lumea e strânsă în jurul ei. Într-un colţ cu pian, baterie şi staţie, Anca le cânta oaspeţilor un magic Route 66, secondată de Ciprian şi Tudor, fiii ei, plus Marius Vernescu la pian. Anca aprinde tot în jurul ei. Aşa cum se întâmplă mereu, muzica ei umple spaţiul de explozia vieţii."

ANCA ERA SURPRINZĂTOARE. Îşi ţinea cuvântul dat. Întotdeauna. "Când am aflat într-o tristă duminică de iunie, de la buna ei prietenă, că e într-o stare critică, am crezut că, dacă există minuni pe lume, numai Anca Parghel le poate înfăptui. Şi minunea s-a petrecut! În august, după ce românii se solidarizaseră pentru cauza ei, Anca m-a sunat, amintindu-mi că promisese să vină la emisiunea mea. Am fost niţel şocat. Eu aruncasem invitaţia aşa, într-o doară, când îi era foarte rău, cu o lună în urmă, pentru că nu credeam că o voi mai vedea. În mintea mea, era doar îmbărbătare. Şi am văzut miracolul, în zile de septembrie. Încă slăbită de citostatice, cu un chip spectral, luminat însă de dumnezeirea geniului său, Anca a apărut la emisiune aşa cum o ştiam, ca o divă. Aşadar, există speranţă! Am hotărât cu Oana ca, peste o săptămână, să-i organizăm aniversarea în emisiunea Confidenţial. De data asta, apariţia ei mi s-a părut de-a dreptul tulburătoare. Parcă nu exista boala. Era exact ca înainte. Deci, cancerul e doar o joacă pentru oamenii Lui?!", completează jurnalistul, apoi revine la seara petrecerii aniversare: "Anca a încheiat Route 66... Ne vedem, ciocnim o cupă de şampanie, apoi Anca ne dăruieşte esenţa rostului ei de a trăi, de a lupta, de a supravieţui. Casa. Familia. Copiii. Muzica. Pentru o oră şi ceva, Anca îşi lasă invitaţii, pentru a arăta Oanei şi mie tâlcul unui cămin cu o poveste unică. Am înţeles că, încă de la prima luptă cu cancerul, Anca a ales să dea TOT până nu le lasă fiilor ei un loc în care să trăiască. Lor, fiilor teribili, talentaţi, deseori certăreţi, dar maturizaţi abrupt de cumplita luptă a mamei.

Anca ne invită jos, într-un fost beci dominat de igrasie, dar în care păşim într-un studio mic şi cochet de înregistrări, pe care băieţii l-au făcut împreuna cu Fly Project. "Vă daţi seama?", zice Anca. "Când îmi vine o idee, cobor imediat şi o înregistrez... Am o mulţime de idei. Data trecută, când am avut cancer la sân, am înregistrat şase discuri". Observ în treacăt că preşul de la intrarea în studio are înscris cuvântul ei magic - JAZZ -, apoi urcăm în casă. Şi suntem uimiţi de fiecare centimetru din ea. Dintr-o vilă de dimensiuni medii, Anca a reuşit să facă destul loc pentru fiecare părticică a familiei sale. De pe o terasă ascunsă în spatele vilei vedem, în dosul grădinii, un hambar neamenajat. "Acolo va fi atelierul lui Parghel. Ascultaţi-mă, dragii mei, lipsa dragostei aduce boala. Şi acum văd, ca prin minune, că s-a întors la mine." Aşa e, Parghel senior, un pictor de sensibilitate aparte, e la petrecere şi îl simt emoţionat ca la propria nuntă... "Îi voi face un atelier în spate, aşa cum nu a avut. Dumnezeu îmi va da zile până voi reuşi", îşi aminteşte cu nostalgie Cristian Brancu.

CREDINŢĂ FĂRĂ LIMITE. "Eu nu pot sta de pomană", ne spune Anca, introducându-ne în camera ei, unde vedem rafturi pline de stofe şi rochii. "Îmi vin idei mereu. Transform rochii sau materiale vechi." Apoi, Anca ne arată cum a inventat ea rochia care se realizează într-un minut. Şi o face sub ochii noştri, transformând o stofă banală într-o rochie largă, de o fineţe şi eleganţă surprinzătoare. Vedem pe pereţii casei desene şi citate care înseamnă ceva pentru Anca. Fiecare are rostul lui, în cămăruţa lui. La căpătâiul patului ei, o icoană de la Mănăstirea Ghighiu şi o alta de la Radu Vodă. Oare ar fi aici Anca dacă nu ar fi Dumnezeu? Noapte de noapte, El se opreşte în odaia Ancăi Parghel.

Coborâm, ţinându-ne de pereţi - scara interioară nu e gata! -, către petrecere, iar Anca, numai ea ştie cum, coboară într-o clipită plutind parcă peste scândurile şi hăurile lucrării neterminate. Petrecerea continuă cu o şuetă până dimineaţa. Mâncăm din platoul gătit de Ciprian. El şi cu Tudor ascultă muzică lăutarească în bucătărie. Îi obsedează aceste acorduri. Anca povesteşte toate minunile pământului. Ne invită la concertul ei de la Art Jazz Cafe şi ne întrebam oare când se va odihni pentru concert. Pe noi ne ia somnul la trei dimineaţa, iar Anca arde până la cer. Ce noapte...

În seara următoare, Anca a cântat la Art Jazz, în faţa unui club înţesat de lume. Nu încetăm să privim minunea. Anca a învins boala. Sigur, Anca e puţin plecată acum, dar înţelegeţi, ea nu are cum să lipsească... E aici", încheie Cristian Brancu.