Vocea de flacără

Nume revelator pentru jazz-ul românesc al ultimelor decenii, solista Anca Parghel, pe care oricine a auzit-o fie şi doar o singură dată, nu e uitată.

A reuşit să nu rateze vreun prilej de a-şi uimi, de a-şi fascina auditorii, probând în chipul cel mai elocvent virtuţile ce i-au aureolat realizările sub zodia performanţei: imaginaţia creatoare îmbrăcând contururi şi forme dintre cele mai felurite, plurivalenţa preocupărilor în aria artei sunetelor (interpretare, compoziţie, aranjament, activitate didactică raportate mai ales la jazz, dar şi la muzica de cameră şi de operă ori folclorică), un aparte inefabil al trăirii artistice, un mod - pledoarie de a se exprima reflexiv prin sunet şi cuvânt, ducându-ne cu gândul la profilul viu, mereu schimbător, al flăcării cu care poate fi asemuit glasu-i cum puţine au fost auzite... Un glas inconfundabil, cald, bine timbrat, mlădiu, de mare întindere, plin de ingenuitate...

Am cunoscut-o pe Anca Parghel încă de la debut (ediţia 1980 a Festivalului de Jazz de la Sibiu), am însoţit-o în nenumăratele recitaluri anticipându-i prin prezentări entuziaste apariţiile-i iradiante pe diferite scene ale ţării, de club, de concert, de festival - cine să le mai ştie numărul? Ceea ce am admirat înainte de toate la artistă, a fost faptul că ea nu s-a mulţumit cu zestrea nativă a talentului - cu care Cel de Sus a înzestrat-o din plin -, ci şi-a îmbogăţit şi înnobilat disponibilităţile cu aprofundate cunoştinţe de teorie muzicală, armonie, estetică, studiul pianului. Şi-a exersat şi dezvoltat tehnica improvizaţiei, creativitatea rămânând principalul atu al mesajului, al interferării ei spirituale cu beneficiarii actului artistic - ascultătorii!

Ca om, era o fiinţă extrem de comunicativă, sinceră, veselă, gureşă - ştia sute de bancuri, o fire deschisă şi total străină de orice convenţionalism. Altfel spus, o personalitate puternică, animată de o uriaşă energie interioară, de o nesecată dragoste pentru viaţă, pentru oameni, pentru artă.

PE GLOB. În postură de mesageră a artei sunetelor, s-a impus în multe ţări europene, fiind aplaudată în Germania, Austria, Belgia, dar şi în Marea Britanie, Olanda, Franţa, Elveţia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, Republica Moldova şi chiar şi peste Ocean în Statele Unite ale Americii, cu notabile succese repurtate pe prestigioasele podiumuri festivaliere de la Leipzig, Nürnberg, Leverkussen, Ingolstadt, Viena, Linz, Bruxelles, Ličge, Praga, Bratislava, Zagreb, Varşovia, Varna, colaborând pe scene de spectacol ca şi în studiourile de înregistrări cu marcanţi jazzmen precum Larry Coryell, Jean-Louis Rassinfosse, Eric Legnini, Billy Hart, Mark Levine, Archie Shepp, Tomasz Staţko, Peter Herbolzheimer, Claudio Roditi, Philip Catherine, Riccardo del Fra, Mark Griffith, Gustavo Bergalli, Hein van de Geyn, Bruno Castelucci, Gustav Brom, Norma Winstone, Vladimir Tarasov, dar mai ales cu Klaus Ignatzek; cu conaţionalii Johnny Răducanu, Mircea Tiberian, Dan Mândrilă, Garbis Dedeian, Marius Popp, Titel Popovici, Liviu Mărculescu, Alin Constanţiu, cu artişti români astăzi activând în diaspora - Nicolae Simion, Decebal Bădilă, Ion Baciu jr, Billy Bontaş, Leopold Reisenauer - şi alţii.

Anca Parghel este una dintre puţinele vocaliste din estul Europei a cărei fotografie a fost editată pe coperta elevatei reviste germane "Jazz Podium". Cuprinzătoare se vădeşte şi discografia artistei, constând în numeroase albume apărute atât în România (LP-ul "Magic Bird" în duo cu Mircea Tiberian, CD-ul "Midnight Prayer" şi caseta audio "Jazz, My Secret Soul", alte albume de autor, recentul CD de colinde), cât mai ales în străinătate.

ŞI MULTE ALTELE. Dacă notorietatea europeană a muzicienei s-a conectat îndeosebi la arta vocală şi la debordanta inventivitate improvizatorică, să notăm că Anca Parghel s-a impus deopotrivă ca pianistă, şefă de formaţie, compozitoare, textieră, aranjoare, profesoară universitară la Clasa Canto-Jazz a Conservatorului Regal de Muzică din Bruxelles, la care au fost studenţi inclusiv cei doi fii ai săi, talentaţii Ciprian (bass-ist) şi Tudor Parghel (baterist, pianist). Ei au însoţit-o sistematic în demersurile scenice din ultimii ani, în formula pe care cântăreaţa a numit-o cu legitimă mândrie "The Parghel Family" ori mai nou "Anca Parghel and The Next Generation", prin intermediul căreia a promovat şi alţi tineri muzicieni români înzestraţi, ca trompetistul Laurenţiu Moise, bass-istul Răzvan Cojanu, pianistul Alexandru Racoviţă.

Din păcate prea puţin cunoscută la noi în raport cu valoarea şi calităţile proprii, Anca Parghel a cucerit sufragiile publicului larg abia când a apărut drept invitată a trupei "Fly Project" şi când clipul acestei formaţii a fost difuzat insistent la posturi de radio şi televiziune.

 

Un fel de Albert Einstein pentru ştiinţă

L-am întâlnit pe artistul Puiu Pascu, unul dintre prietenii Ancăi. Îi este încă greu să vorbească şi preferă să fie scurt, poate pentru a nu se întrista mai tare: "Anca a fost, este şi va fi unicat în România. Nu ştiu când se va mai naşte aşa ceva, dacă se va mai naşte. A fost o persoană cu totul şi cu totul devotată lumii. Tot ce făcea venea din dragostea pentru oameni, desigur ajutată de muzică". Ori de câte ori se întâmpla să fie pe scenă nu aveau nevoie de repetiţii, pentru că "era o comuniune de gânduri, de sentimente, de tot ce vreţi". Încă de când a întâlnit-o prima oară, în anii '80, la festivalul de la Sibiu, i s-a părut o fată extraordinară. "De atunci am păstrat legătura, îi cunosc pe copiii ei de când  erau foarte mici, au crescut practic sub ochii mei.

Îmi pare rău că s-a dus aşa de repede, numai şi pentru faptul că de acum încolo ar fi avut de spus multe lucruri frumoase, şi de creat, de compus. Este de neînlocuit, ca Albert Einstein pentru ştiinţă."
  • Mihai Ştirbu