x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editie de colectie Dida Drăgan Un om credincios

Un om credincios

de Rodica Mandache    |    14 Ian 2008   •   00:00

Dida, mărturi­siri. Între talent şi iubire. Între dăruire şi ­singurătate.

Dida, mărturi­siri. Între talent şi iubire. Între dăruire şi ­singurătate.

 

Talent – Iu­bi­re. “E minu­nat să ai ta­lent. Dar ta­lentul e o cru­ce grea. Nu mă gândesc la talent în termeni statistici. Talentul e iubire. Şi ura e o formă de iubire – o formă de iubire mutilată. Pe oamenii care sunt capabili de ură eu îi consider handicapaţi sufleteşte. Pe cei incapabili să iubească, nişte nefericiţi care de fapt nici nu trăiesc pe de-a-ntre­gul. Spun toate aceste lucruri, dar oricum cred că toate cântecele mele exprimă mai bine ce am vrut să spun. CRED.”

 

SINGURĂTATE. “Pentru oricare artist, nevoia de singurătate este absolut justificată. După ce te încarci de prezenţa celor pentru care tu cânţi, trebuie să poţi să te retragi în tine, să lupţi pentru a-ţi păstra identitatea. De fapt şi când eşti singur nu eşti singur. Eşti tu cu tine. Cea mai incomodă prezenţă este partea de întuneric din tine, acest alter ego care se zbate, care veşnic se zbate ca să acopere lumina interioară. Când sunt singură, eu sunt cu mine. Şi eu sunt pentru mine cea mai incomodă prezenţă”

 

CREDINŢA ÎN DUM­NEZEU. “Sunt un om credincios. Nu numai datorită educaţiei ortodoxe din famiie. Părinţii mei au fost oameni buni, simpli, care au respectat Biserica şi sărbătorile. Crăciunul a fost Crăciun, Paştele Paşti, posturile şi duminicile la fel. Sunt credincioasă, pentru că Dumnezeu s-a îndurat de mine şi a făcut din fiinţa mea vasul în care a turnat o picătură din harul Său. Credinţa nu e un spectacol, este un lucru intim şi fierbinte, care e lucrarea sufletului fericit că se poate însenina prin rugăciune. A-ţi trâmbiţa credinţa cu ostentaţie mi se pare a fi ceva indecent. Credinţa înseamnă taină şi smerenie. Taină.”

 

ARTIŞTII. “Decăderea artiştilor – culmea falimentului spiritual al unei naţiuni. Nu există armă mai puternică decât arta. Îmi plac ar­tiştii mari şi ştiu câtă nevoie este de ei. Îmi îngădui să trăiesc ştiind că artiştii se sting nefericiţi, că nu sunt respectaţi, că sunt plătiţi deri­zoriu în timp ce eroi de ta­bloide primesc sume indecen­te. M-am săturat de «stră­danie fără talent». E dureros, e aproape tragic că astăzi spectacolul de divertisment se preocupă de gro­solănie, vulgaritate, plă­ce­rea de a umili. De când au ajuns umilinţa şi umilirea o formă de divertisment?

Lupt pentru soarta artiş­til­or adevăraţi şi pentru drepturile lor. Nu mai vreau să văd artişti mari trăind «sub nivelul zero al speranţelor»“.

 

FĂRĂ MINCIUNĂ. “Uneori nu înţeleg cum de nu reuşim când avem atâtea lucruri bune în noi?” Cine ştie? Spune Dida. “Poate că sunt neadaptată la real. Poate că sunt prea timidă. Poate că vreau prea mult. Poate că nu-mi ajunge o situaţie căl­du­ţă, sigură şi avută. Eu iau foc în faţa minciunii. Nu pot suporta ceva fals. Îmi distruge echilibrul şi atunci devin o persoană nedorită – şi volens-nolens am ajuns la o singu­rătate în doi, am scris vorbele pentru un cântec, Singură­tate-n doi: «Nu vezi e un ocean între noi/ Pe care nu mai pot azi să-l străbat/ Şi ce-ntune­ric s-a lăsat/ Sin­gurătate-n doi, singurătate-n doi/ Căci am fost şi mai sunt/ Doar flacără arzând/ Mistuire şi cuvânt/ Toată legământ». Îmi place mult să scriu versuri. E un fel de a vorbi, de a comunica, de a mă exprima. Acolo mă întâlnesc eu cu iubirea.” Ea… aşa de singură! “Sunt cu băiatul meu, Florin. El e bărbatul vieţii mele. El m-a primenit de toate răutăţile. Prima poezie pe care am scris-o am găsit-o acum, uite-o cum arată, mă defineşte în acest sector.”

  

 

Nu îi place să dea interviuri

Rodica Mandache: De ce nu-ţi place să dai interviuri?

Dida Drăgan: Cer iertare.

 

Rodica Mandache:  Eşti sălbatică.

 Dida Drăgan: E o lipsă poate. Nu mă pot apropia de lumea asta nouă, necunoscută pentru mine. Parcă aş fi năpădită de neştiut. Parcă nu cunosc limba. Nu ştiu să comunic. De aceea îmi place mai mult să tac.

 

Rodica Mandache:  Şi atunci cum altfel să se consemneze evenimentul? Tu cânţi foarte mult în ultima vreme. Mai mult prin alte locuri decât în ţară, cum vrei să se ştie?

 Dida Drăgan: Eu plec, vin, nu dau raportul, dar nici nu se omoară nimeni ca să întrebe, să ridice, să construiască. Dar eu cânt, cânt, cânt. Am fost în 2006 şi am cântat la Chişinău. Dumnezeu a vrut să fie aşa. Pe scenă mai cânta un tenor rus uluitor, Michael Kleitman. Un tenor cu un box-office foarte ridicat, talentat, cu o voce grozavă, sensibil.

 

Rodica Mandache:  Acum tu cânţi împreună cu el.

 Dida Drăgan: Da, Grigore Vieru, marele poet de peste Prut, e cel care a dorit să cântăm împreună. Era vorba de o muzică nu proprie mie, ci clasică. M-am împotrivit cât am putut, dar după asta, când Grigore Vieru nu s-a lăsat, am primit provocarea. De altfel, la noi în ţară se spunea că eu m-am lăsat de cântat. Cânt cu el, îl admir.

 

Rodica Mandache:  Deci iar ai schimbat?

 Dida Drăgan: Am schimbat mereu. Mereu o iau de la început. Mereu mă strigă ceva, mă cheamă ceva. La început eu am cântat cu trupe rock: Roşu şi Negru (Liviu Tudan), Monolit (Florin Ochescu), Roata (Sorin Chifiriuc), Sfinx (Dan Andrei Aldea).

După cum vezi, eu am cântat cu cei mai mari. I-am admirat şi m-au inspirat, şi m-am sim­ţit înălţată. După aceea am dorit o schimba­re, o simţeam şi am căutat-o. Când am făcut-o, toţi mi-au sărit în cap. Ce nu mă-nţelegeau înainte, acum m-au etichetat de ţicnită.

 

Rodica Mandache:  Dar ce cântai?

 Dida Drăgan: O piesă religioasă. Scriau că am trecut la misticism. A fost o luptă. Piesa era “Aprindeţi candela”. Dar piesa s-a impus, publicul a primit-o şi eu o cânt şi astăzi.

 

Rodica Mandache:  Şi?

 Dida Drăgan: Pe urmă, într-o dimineaţă m-am trezit cu un gând: să cânt balade. Acum au fost şi mai revoltaţi. Era aproape dureros, jignitor. Dar am trecut şi peste asta. Azi, când le cânt, publicul are lacrimi în ochi.

 

 

Maria Tănase este steaua ei

Rodica Mandache: Şi cântecele Mariei Tănase?

Dida Drăgan: Le-am cântat. Maria Tănase e unică, e de neatins. Cine poate pipăi năframa Mariei Tănase? Pot mărturisi gândul meu ascuns – că am avut şansa şi neşansa să mă nasc pe pământul de sub cerul Mariei Tănase. Orice aş cânta din repertoriul ei se aude EA. Dar a trebuit să cânt aceste cântece. E o înăl­ţare. Este steaua mea. Ea mă conduce, nemuritoare şi de neatins.

 

Rodica Mandache:  Te-au judecat rău pentru asta?

Dida Drăgan: Erau de-a dreptul deprimaţi, mă desfiinţau, mi-au recomandat să mă retrag. Eu veneam cu premii şi cronici fulminante, şi aici eram desfiinţată. Era prin 1992 cred. A fost la San Remo o în­tâlnire a ţărilor socialiste – San Remo Liberta. Un spectacol emoţionant. Nu s-au dat premii, dar un poet italian mi-a dedicat o poezie care a apărut în presă – Mello Freni. Şi când am ajuns în ţară, eram şi eu pe acolo… am primit un trandafir galben de la o fetiţă, cred că nu era pentru mine.

 

Rodica Mandache:  Poate că profunzimea ta, poate că adâncul cântecelor tale, care nu sunt doar muzică uşoară, poate strigătul notelor tale, îi fac pe oameni să reac­ţioneze straniu. La biserică nu aplauzi. Melodiile tale au ceva religios aproape. Felul tău de a cânta îi face pe oameni neliniştiţi.

Dida Drăgan: Nu e timp să-l măsori. Tre­buie să fii aşa cum trebuie să fii. Altfel îţi iei adio de la cântec. Şi eu trebuie să continuu să cânt.

 

Rodica Mandache:  Tristeţea ta în ce priveşte receptarea nu e oare exagerată? Ai luat zeci de premii, ai fost omul zilei, publicul tău e unul anume?

 Dida Drăgan: Eu nu cânt “doar că ştiu cânta”. Eu cânt pentru că aşa simt. Iar premiile nu le-am luat pentru mine doar. Eu le-am luat pentru noi toţi. Dacă nu sunt îmbrăţişate, dacă nu sunt cunoscute, dacă nu se folosesc de hrana spirituală din ele, atunci eu le arunc în fundul unui sertar şi ele devin un lucru foarte trist.

 

Rodica Mandache:  Eşti aprigă şi neîndurătoare?

Dida Drăgan: Dar nu nejustificat. Eu cred în armonie, în puritate, în sufletul bun şi curat. Eu nu cred că trebuie să ieşi gata uzat din cursă. Şi de aceea poate lucrurile sunt altfel.

×