În general, ofiţerii s-au simţit bine...

de Florin Mihai | 21 Iul 2008 • 00:00

Multe înţelegeri şi întîmplări nemenţionate în presa vremii s-au petrecut între comandanţii şi ofiţerii celor două armate – română şi sovietică – în vara lui 1958. Despre acestea povestesc martorii.

Despre plecarea Diviziei mecanizate sovietice, staţionate de la sfîrşitul războiului în judeţele Timiş şi Arad, şi organizarea ceremoniei de "despărţire" din iunie 1958, ne-a relatat generalul în rezervă Marin Badea Dragnea, fostul comandant al Corpului 38 de Armată din Banat.

Marin Badea Dragnea este în prezent general de armată în retragere, preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război.

Jurnalul Naţional: Ce funcţie aveaţi, domnule general în 1958?

Marin Badea Dragnea: La plecarea trupelor sovietice din anul 1958 eram comandantul Corpului 38 Armată din Banat. Corpul 38 avea în subordine trei divizii: o divizie la Lugoj, una la Timişoara şi alta la Oradea Mare. Efectivele celor trei mari subunităţi de corp de armată erau aproape la 60.000 de ostaşi, gradaţi, subofiţeri, ofiţeri şi generali şi peste 60.000 de cai. Cai, nu cai putere cu tancuri. Veneam de la Corpul 40 Armată, de la Lugoj.

De la Stalingrad la Viena

Pînă în 1944, soldaţii sovietici şi cei români au fost inamici. După lovitura de la 23 august au devenit aliaţi. Cum s-au înţeles după război soldaţii şi ofiţerii celor două armate?

Armata română, iniţial, mai ales ofiţerii, o parte din ofiţeri, nu prea s-a simţit bine atunci cînd s-a ordonat întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, pentru că trei ani noi luptasem împreună cu ei, de la Prut pînă la Stalingrad. Dar ca ostaş execuţi ordinul fără şovăire. Şi armata română a executat acest ordin de întoarcere a armelor împotriva Germaniei naziste. Şi au luptat timp de opt luni şi ceva, în partea a doua a războiului, pentru eliberarea Ardealului de Nord, a Ungariei, Cehoslovaciei. Am avut unităţi de artilerie şi tancuri şi ceva infanterie care au luptat pînă la porţile Vienei. În general, ofiţerii s-au simţit bine şi într-o parte, şi-n alta. Pentru că în război se cimentează prietenia şi respectul de sus în jos şi de jos în sus. Este un lucru extraordinar în timp de război să dormi în acelaşi pat sau în tranşee, sau în vagon de dormit, în călătoriile cu trenul dintr-o zonă în alta, împreună cu ostaşi străini.

Dvs. aţi intrat în contact cu ofiţerii sovietici. Cum se comportau cu cei români?

În primul rînd, să ştii că nu era prea mare diferenţă între ofiţerii Armatei Roşii şi cei germani. Fiecare avea particularitatea lui, desigur, dar aveau mîndria lor. Eu spun ca ofiţer şi ca român. Bine s-au simţit şi soldaţii români şi ofiţerii, şi-n partea întîi a războiului, şi-n partea a doua. Pentru că a existat principiul respectului reciproc. Sigur, au fost şi cazuri izolate cînd ofiţerii români cu ofiţerii lor nu s-au înţeles. Dar am luptat cu ei în bătăliile pentru eliberarea oraşelor Sf. Gheorghe, Tg. Mureş, Cluj, Carei, Satu-Mare, Oradea, în bătălia de la Oarba de Mureş. Astfel s-a cimentat prietenia între ostaşii români şi ostaşii sovietici, între comandanţii mici şi mari ai Armatei Române şi ai celei Roşii.

"Ne respectam!"

S-au manifestat animozităţi?

Eu am făcut parte din Divizia "Tudor Vladimirescu", care s-a organizat, s-a pregătit şi a fost dotată cu armament sovietic şi ceva american. Şi nu pot să spun că au fost dificultăţi, neînţelegeri sau lucruri neplăcute, în timpul desfăşurării luptelor pe care le-am purtat. Eu personal, în calitate de comandant de pluton şi de companie, am cooperat bine cu trupele sovietice la Sf. Gheorghe, Oarba de Mureş, Debreţin. N-am avut probleme deosebite. La fel, după război, în garnizoana în care am trăit eu, nu s-au întîmplat incidente. Decît la un pahar de vin, dar nu de soiul de a omorî pe cineva şi a fugi la Moscova sau eu ştiu în altă parte. Era perfectă ordine! Ne respectam!

Ce informaţii aveaţi despre efectivele trupelor sovietice staţionate în România?

În legătură cu staţionarea trupelor sovietice aproape 13 ani pe teritoriul României, precizez că, în urma armistiţiului şi a înţelegerii între Guvernul român şi cel sovietic, s-a stabilit să rămînă pe teritoriul ţării noastre, atît cît este necesar, o armată care avea aproape 100.000 de soldaţi. O mare unitate mecanizată se găsea în zona Brăila, o altă mare unitate mecanizată şi de tancuri la Constanţa, în Dobrogea, şi o a treia la Timişoara, unde eu eram comandant de corp de armată, cu efective de aproape 60.000 de militari. Mai exact, punctual, la: Timişoara, Bescherecul Mare şi Mic, Arad şi Lipova. În zona aceasta era dispusă divizia mecanizată a armatei sovietice.

Unde erau cazaţi militarii sovietici?

Trupele lor erau încartiruite în cazărmile armatei române care erau libere atunci, pentru că s-au construit multe cazărmi. N-au fost scoase unităţi militare române şi încartiruite trupele sovietice. Nu! Pentru că erau suficiente cazărmi construite imediat după război, în Banat. Am în vedere oraşul Caransebeş, Recaş, Lugoj, Timişoara, Jibou şi altele. Plus cazărmile din Lipova şi Arad.

Sute de tancuri, ca "amintire"

Cum vi s-a anunţat plecarea trupelor sovietice?

Mi-aduc aminte că Guvernul de-atunci al României, în anul 1956 şi în mod deosebit anul următor, a discutat cu Guvernul sovietic despre staţionarea pe teritoriul românesc a sovieticilor. În vara anului 1958, în vizita pe care a făcut-o Hruşciov cu o delegaţie importantă de stat şi de partid, s-a discutat la Bucureşti retragerea trupelor sovietice în timpul cel mai scurt.

La Timişoara, cu această ocazie a fost o adunare festivă, la Opera Română. La adunarea aceasta festivă au participat militari sovietici de toate gradele şi din unităţile corpului de armată pe care eu îl comandam. Au mai fost generalul de armată Leontin Sălăjan, ministrul Apărării Naţionale, Isac Martin, primul-secretar al Judeţenei de partid, mi-aduc aminte, un bărbat înalt, comandantul Diviziei generale şi alte personalităţi.

Care era atmosfera?

Frumoasă. De două ori frumoasă. Pentru că plecau ostaşii armatei sovietice din garnizoană, lăsau libere cazărmile unde trebuia noi să ne organizăm unităţile şi multe locuinţe care erau ocupate de familiile diviziei sovietice în Timişoara, la Reşiţa, la Arad, la Lipova. Toate acele locuinţe au fost predate armatei române, care avea destui ofiţeri fără locuinţe. Şi o altă plăcere a fost aceea că s-a organizat plecarea în mod festiv. Nu exagerat, nu cu trîmbiţe. La plecare să fie conduşi de unităţi, de ofiţeri, subofiţeri, de familii la gări. Cu muzică şi cu flori. Au stat atît timp în garnizoană! S-au legat prietenii! Şi organizaţiile de partid şi de tineret cu tineri i-au condus, au cîntat, le-au dat flori şi s-au îmbarcat şi au plecat. Mai mult. Guvernul român a luat atunci o măsură bună, o apreciez, aceea de a decora o parte din ostaşii care s-au găsit pe teritoriul nostru şi au contribuit la relaţiile de prietenie între armata noastră şi cea sovietică. Eu personal am dat acestei divizii, în cele trei garnizoane, peste 3.000 de ordine şi medalii româneşti ofiţerilor şi generalilor sovietici. La rîndul lor, au decorat şi ei.

Aş mai sublinia un lucru. Din tehnica militară pe care au avut-o în garnizoana Timişoara, au lăsat aproape 200 de tancuri. T 34! Ca dotare! Cel mai performant tanc în timpul celui de-al doilea război mondial. Ne-au lăsat pentru garnizoana aceasta, unde eu am fost comandant, 200 de tancuri, vreo 100 şi ceva de tunuri de artilerie de 122 mm şi altă tehnică, de transmisiuni, de cercetare. După 1968, tancurile le-am folosit pentru organizarea unei divizii mecanizate, o dată cu intrarea trupelor sovietice şi celelalte peste Cehoslovacia, în zona Clujului şi Tg. Mureş.

"În 1958, populaţia se bucura. Oamenii erau încîntaţi de faptul că plecau sovieticii, dar nu puteau să se manifeste. Vedeau nişte ceremonii regizate, unde autorităţile locale se duceau la gară sau la eşaloanele care plecau, le făceau din mînă, le dădeau flori şi cu asta gata. Dar a fost o uşurare şi chiar apreciere la adresa conducerii de stat de atunci că reuşise, prin multă abilitate, să scape de această povară străină"
Colonel (r.) Dorin Humiţă

Citește pe Antena3.ro