Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Au fost colegi de teatru şi de generaţie. Doi artişti celebri, doi oameni de cultură apropiaţi: Irina Petrescu şi Florian Pittiş.
“Asta era în acele decenii: eram tineri, eram frumoşi, nu murise încă nimeni”
Au fost colegi de teatru şi de generaţie. Doi artişti
celebri, doi oameni de cultură apropiaţi: Irina Petrescu şi Florian Pittiş. Îndrăgita
actriţă ne vorbeşte cu o oarecare nostalgie despre Moţu, artistul şi omul care
va rămîne pentru totdeauna în sufletele noastre: “Am împărţit cu Moţu poate
cele mai frumoase zile şi nopţi ale Teatrului Bulandra. Acel Teatru Bulandra al
deceniilor 7 şi 8, din secolul trecut. Auziţi cum sună... «ultimele decenii ale
secolului trecut»... Cam aşa sună şi amintirile noastre, ale celor care am fost
atunci o ECHIPå, o FAMILIE, o GAŞCå NEBUNå, o FRåŢIE, FRUMOŞI şi NEBUNI ai unei
lumi zadarnice. Eram membrii unei loje: cel mai bun teatru din România. Eram o
castă, eram elita, eram tineri, ne iubeam profesia patetic şi delirant şi nu ne
speria nimic. Nici sărăcia, nici frigul, nici cozile, nici soia, nici
suspiciunea, nici turnătoriile stupide pe care le bănuiam, nici cenzura pe care
ne închipuiam că ne pricepem să o păcălim... nici nenumăratele vizionări, nici
tăieturile caraghioase. Nu ne imaginam că ar putea fi altfel. Ne jucam de-a
teatrul care ni se părea esenţial, ne jucam de-a viaţa noastră care nu ni se părea
nici deloc pe tot atîta, mărturiseşte Irina Petrescu.”
NU MURISE ÎNCĂ NIMENI! Tinereţea, teatrul, turneele de peste hotare,
concertele, “Poezia Muzicii Tinere”, pasiunea pentru artă. Aceasta era
atmosfera în care se creau “castele de gîndire”: “Se juca prin ’70 «Victimele
Datoriei» de Ionescu şi Gina îi spunea lui Ogăşanu: «Ţii minte? Eram tineri,
eram frumoşi. NU MURISE ÎNCå NIMENI.» Asta era atunci... în acele decenii: eram
tineri, eram frumoşi, nu murise încă nimeni. Ne desfăşuram viaţa în perimetrul
obligatoriu stabilit, nu speram că va fi vreodată altfel şi ne bucuram în
prostia noastră zgomotos sau tăcut de TINEREŢE. Pur şi simplu. Fiecare turneu
peste hotare era victoria teatrului nostru – Bulandra – şi a marilor prieteni
celebri care ştiau cine este Liviu Ciulei şi ce face el cu adevărat pentru mişcarea
teatrală a lumii noastre mici şi triste, spune Irina Petrescu. “Noi ne prefăceam
că nu aveam habar, ne bucuram şi atît, citeam pliante turistice, ghiduri de
conversaţie, ne burduşam bagajele cu salam de Sibiu şi conserve de şuncă, tot de Sibiu. Alţii
mai isteţi cu Gerovital... Şi visam la cele cîteva săpunuri LUX, pungi de cafea
şi ciorapi cu chilot pe care le vom putea cumpăra din diurna de 3 dolari pe zi.
Mă umflă un fel rîs stacojiu cînd întîlnesc astăzi copii de vîrsta copiilor noştri,
dacă i-am fi avut, care se duc la Viena şi la Milano să facă shopping în perioade
de ieftiniri la mărfuri de firmă. Moţu nu cumpăra nimic nici de aici, nici de
acolo. A adunat bruma de bănuţi din diurne şi îşi oferea un regal pe gustul
lui: cîteva discuri, un film nominalizat la Oscar sau, ehei, un bilet la un
concert Rod Stewart în Madison Garden.”
UTOPIA PURĂ. Deşi erau atît de diferiţi, ei toţi semănau. Nimic nu putea
interveni în viaţa celor care trăiau prin şi pentru artă, poate doar moartea...
“Nu ne doream şi nu jinduiam, nu apărea nimic ce ar fi putut aparţine numai
unora şi nici nu ne închipuiam că ar putea interveni ceva care să ne despartă.
Dar mai ales... NU MURISE ÎNCĂ NIMENI. Teatrul nostru era un fel de falanster,
era utopia lui Teodor Diamant, era...nu, nu era, ESTE ŞI AZI ÎNCĂ, UTOPIA PURĂ a cîtorva, mulţi-puţini năuci,
care mai cred în iubire, în strădanie, în bucuria de a aparţine unei confrerii
de breaslă, este de părere Irina Petrescu.
“Mă leagă de Moţu o profundă iubire care nu are nimic comun nici cu dragostea, nici cu prietenia, un sentiment compus. Camaraderie, în primul rînd, cu nesmintita sa conotaţie militară. Onoare, probitate, punctualitate, eleganţă, uneori perfecţionism, preţuire, stimă, încredere. Încredere absolută. Moţu nu te poate înşela, Moţu nu te poate trăda sau păcăli, Moţu nu poate fi altcineva decît este, pentru că el există numai şi numai pentru că avem nevoie de el şi nimeni nu a dat semne că i-ar putea semăna şi înlocui. Pentru Teatrul Bulandra, Moţu va rămîne emblema sa de elastic şi de cristal, iar pentru mine un reper de graţie.”
CARPAŢI FĂRĂ FILTRU.
Irina Petrescu nu a colecţionat multe întîmplări hazlii pentru că nu prea i
s-au întîmplat. Dar turneul din 1979 din Statele Unite îi aminteşte de vremea “Carpaţilor
fără filtru”: “în primul şi ultimul turneu glorios în Statele Unite în seara de
adio, la Washington la Arena Stage unde jucasem Elisabeta R., tehnicienii de
scenă au făcut o sărbătoare tehnicienilor noştri cu care se împrieteniseră pe
butoane, cabluri şi cursoare Nelu Lazăr şi Sandu Schulder. Erau personajele
principale. Mese întinse cu sandviciuri, grătare, băuturi. Liviu Ciulei ne-a
rugat pe Moţu şi pe mine să mai rămînem după spectacol pentru a lega atmosfera
(care era de mult foarte cordial încinsă). Pe vremea aceea eu încă fumam. Am
scos pe masă pachetele de Carparţi fără filitru. Cîţiva maşinişti americani
ne-au cerut cîte o ţigară...da, cu plăcere... trăgeau adînc, zîmbeau şi ne făceam
cu ochiul. Noi trăgeam aşijderea, zîmbeam şi le răspundeau... iarbă, întrebau
ei din ochi... da... Carpaţi... aha Carpaţi good, good, very good. Am fumat
Carpaţi fără filtru pînă în 1994, cu puţin înainte de a muri Gina Patrichi. Două
pachete pe zi. Făceam cu Moţu schimburi de mafioţi cu ajutorul unor tutungii
prieteni. Două pachete de Sfîntul Gheorghe pe 3 de Iaşi. Gina a murit în martie ’94. A aşteptat
pînă ce am plecat cu toţii într-un turneu în Columbia. O escală de 48 de ore la New York. A doua zi după
ce am ajuns la New York
vestea morţii ne-a împietrit pe toţi, îşi aminteşte Irina Petrescu. “Moţu era
la Bucureşti (nu făcea parte din distribuţia lui Purcărete). Avea să o întîlnească
peste cîţiva ani pe aceeaşi alee, vizavi, împreună cu prietenul său Adrian
Pintea care i-o luase înainte cu cîteva luni în acelaşi an urît şi rău 2007.
Citește pe Antena3.ro
A ÎNŢELES PRIMUL.
Despre Moţu, Irina Petrescu ar putea povesti la nesfîrşit şi abia la sfîrşit
realizează că tot ce ştia sau îşi închipuia că ştie nu are sfîrşit: “Ambiţia
noastră şi puterea şi rigoarea nu pot fi adevărate şi valabile fără semnul
fanatismului său în numele unui adevăr ştiut numai de el şi poate de noi, cei
care l-am întîlnit, cunoscut şi iubit. El ne aşteaptă acolo, de mînă cu Gina şi
cu Pintea şi, probabil, pun de o «Poezie a Muzicii Tinere» fără să aibă habar că
tînăra muzică şi poezie nu mai seamănă cu idealurile sfîrşitului nostru de
secol şi că nici nu-i pasă de ce a fost. E normal să fie aşa. Tu, Moţule, ai înţeles
primul! De ce te-oi fi grăbit să pleci înainte de a ne împăca pe toţi, de a împăca
vechea nebunie cu cea nouă, pe care noi nu o mai înţelegem şi o numim streche.”
“Teatrul nostru era un fel de falanster, era utopia lui
Teodor Diamant, era...nu, nu era, ESTE ŞI AZI ÎNCĂ, UTOPIA PURĂ a cîtorva, mulţi-puţini năuci
care mai cred în iubire, în strădanie, în bucuria de a aparţine unei confrerii
de breaslă. Mă leagă de Moţu o profundă iubire care nu are nimic comun nici cu
dragostea, nici cu prietenia, un sentiment compus…”
Irina Petrescu, actriţă
