Vatra - Teişenii

Astăzi, "teişeni" işi spun urmaşii primilor lăutari. Unii şi-au adăugat la numele de scenă "cutare… Teişanuă. Măndrie… bazată pe inaintaşi fenomenali.

Cum s-a născut legenda teişenilor? Ne spune doctor Marian Lupaşcu, etnomuzicolog la Institutul de Enografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu" din Bucureşti:

"A fost o vatră folclorică, şi in primul rănd lăutărească, foarte puternică. Erau numeroase familii de lăutari… Meseria se invăţa şi se moştenea in familie. Băieţii, de regulă, deveneau lăutari, fete nu prea au fost. Numai unii dintre lăutari căntau cu vocea. In toate marile vetre lăutăreşti, inclusiv Teişul, exista şi există şi azi o competiţie acerbă intre familii."

Teişenii preferau să cănte impreună şi ajungeau cu muzica lor in zone indepărtate din ţară. "Lăutari din diverse familii căntau impreună atunci cănd erau solicitaţi la nunţi din zonele urbane, mai pretenţioase, dar preferau să cănte cu familia atunci cănd erau solicitaţi la nunţile de ţară... căştigurile erau mai mari. Teişenii erau solicitaţi şi in zona Argeşului, chiar in Oltenia, Teleorman, Vlaşca şi căntau pănă la Giurgiu; insă acolo se intălneau cu cei din Clejani. Clejănenii nu mergeau insă in judeţele din nordul Munteniei.

Citește pe Antena3.ro

Comuna din România unde cresc pietrele, la propriu: Ce sunt trovanții și cum arată locul spectaculos vizitat anual de mii de turiști

In zona Piteştiului exista o vatră puternică de lăutari, dar teişenii căntau acolo numai ocazional, doar dacă naşa, mirele sau mireasa erau din Teiş, Dămboviţa, spune domnul Marian Lupaşcu. In toată Muntenia erau tarafuri zonale, aşa incăt lăutarii trebuia să cunoască piesele de bază, reprezentative pentru zonele in care se duceau să cănte. Cei mai cunoscuţi şi apreciaţi au fost şi sunt lăutarii solişti şi in special cei care căntau şi cu vocea, nu numai cu instrumentul. Intre teişeni, cei mai cunoscuţi au fost lăutarii din familiile Gore, Puceanu şi Măslină. Cele trei familii au căntat impreună intr-un taraf condus de Gore Ionescu pănă pe la jumătatea secolului al XX-lea."

GHEORGHE MĂSLINĂ.

Datele sale au fost păstrate la Institutul Brăiloiu. Era poreclit "Vetoi". Cobzarul. S-a născut in 1911, in Bucureşti, fiul lui Vasile şi Elisaveta. Cobza era moştenire de familie, şi tatăl, şi bunicul au căntat la acelaşi instrument. A fost ultimul cobzar din Teiş, dar a avut privilegiul să cănte cu tatăl lui Gore Ionescu şi cu Gore Ionescu. Pe acesta din urmă l-a insoţit şi l-a acompaniat in peregrinările prin ţară, la Buşteni, la Rămnicu Sărat, la Tărgovişte şi la nunţile săteşti; cu Teatrul Armatei a fost la Sibiu şi la Braşov. Ba chiar in străinătate: "Am fost plecat plecat şi in străinătate, in Franţa şi in Italia, la Nisa şi la Veneţia". Amintirile despre Veneţia sunt caline. "Acolo era o bisericuţă mare unde erau mulţi porumbei. Şi nu fugeau! Se urcau pe umerii noştri, fără nici o frică." Acestea le declara Gheorghe Măslină etnomuzicologului Ilarion Cocişu la 5 aprilie 1949, la Institutul de Folclor din Bucureşti.

A fost angajat la fabrica "Vasile Roaită", după cum mărturiseşte, "tatăl meu cănta la cobză şi eu tot numai din cobză cănt". Cum au ajuns din Teiş in Capitală? "Cănd aveam vreo 10 ani, am venit in Bucureşti. Am stat pe Dorobanţi, de mic copil. Vara veneam cu toţii la Bucureşti, şi iarna plecam acasă. Aşa a făcut tata vreo 10-12 ani de zile. Şi pe urmă am văndut la Tărgovişte tot şi am venit la Bucureşti, că m-am făcut eu mare şi puteam ţine eu casa." Gheorghe Măslină a inceput să cănte pe la 12-14 ani. Tatăl i-a fost profesor. El l-a invăţat să acordeze cobza, el il ducea prin localuri. A invăţat "in vreo săptămănă de zile, că eu aveam ureche muzicală. Alţii invaţă intr-o lună şi două şi intr-un an, dacă nu au ureche muzicală. De exemplu, lăsa toate corzile jos şi le lăsa să le acordez eu. Apoi m-a invăţat să acompaniez cu diferite tonuri. Imi schimba degetele. Mai mă pocnea şi aşa mergea. Totul e urechea! Apoi aducea un viorist, un copil, şi il punea să mă asculte cum mă ţin. Pe urmă mă invăţa diferite ţiituri după o horă, o brează. Vioara am vrut să invăţ şi am spart-o, cobza nu prea merge acuma. Aveam vreo 14-15 ani cănd am inceput să cănt singur cu orchestra. Era Balau… Gore.

Am căntat şi cu tata in taraf la 13 ani. Mai mult ascultam, dar şi căntam, incercam să mă ţin. Tata cănta mai mult pe la ţară, prin tot judeţul, prin Viforăta, Aninoasa, nu prea le mai ştiu cum le spune. Mai tărziu căntam prin localuri pe unde găseam. Pe Dorobanţi, la Sfăntu Gheorghe, mai mult seara prin grădini. Nu eram angajat, căntam la clienţi la masă. Aşa scoteam şi noi un ban. Luam de la două la patru sute pe seară. Erau seri şi cănd căştigam mai puţin. Şi era post… cu 80-90 de lei. Am umblat numai cu nea Gore".

Dima Aurel, zis Gore, de 21 de ani, şi Gheorghe Măslină, 39 de ani, declarau la 6 martie 1950: "Noi căntăm impreună de mult; de vreo 7-8 ani vechime; eu, Gheorghe Măslină, am căntat inainte cu tată-său, cu Gore, bătrănul, intotdeauna căntăm impreună; inainte cu vreo 3 ani nu eram angajaţi şi eram plătiţi cu repetiţiile. Aveam atunci vreo 400 de lei pe repetiţie. De 9 luni suntem angajaţi şi ne plăteşte lunar căte 7.000 de lei pe lună. Puteam să mergem in altă parte, la Interne, unde se dă o leafă mai mare, dar ne-am obişnuit aici şi ii ştim jocul." Aici, adică la taraful de acompaniament de la dansuri populare, ne spune domnul Lupaşcu.

PUCEANU ION.

Despre el se ştie că era din aceeaşi vatră de lăutari. Un viorist excelent. Era poreclit "Guriţă", "Gore", din Teiş. Era născut in 1921 şi mărturisea specialiştilor de la Institut că este analfabet. A făcut parte din echipa lui Gore Ionescu. "Tot cu nea Gore prin Carmen-Sylva, pe la Pucioasa, pănă-n Cernăuţi, căte două-trei săptămăni, aşa." Aşa au umblat, aşa au căntat. Ei au fost cei care au pus bazele unui segment fabulos al muzicii lăutăreşti.