O azimă împărtăşită

Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un simbol al Basarabiei înstrăinate.

Despre Euclid se spune că în timpul războiului dintre oraşele Megara şi Atena părăsea pe ascuns Megara, deghizat în rochii femeieşti, întru a nu fi recunoscut, şi se strecura în Atena asediată ca să-l asculte pe Socrate. În timpul războiului de la Nistru din 1992 ştiam intelectuali din Transnistria, cei mai mulţi membri ai cenaclului Vatra, care, asumându-şi toate ris­curile, se furişau din lo­calităţile de dincolo de Nistru ca să ajungă la Chi­şinău, întru a-l asculta pe Grigore Vieru la manifestări, nici pe departe politice, ei întorcându-se acasă cu ziare româneşti editate la Chişinău şi cu autografele poetului drag, care echivalau pe atunci cu nişte sentinţe de condamnare la viaţă sau la moarte...

AZIMA. Prin intermediul creaţiei poetului ţara a aflat încă în anii '70 că Basarabia cea răpită de la trupul ei trăieşte. (...) Când revenea de la Bucureşti, compartimentul trenului era plin cu saci cu cărţi. Cărţile aduse de el - Iorga, Blaga, Preda, Stănescu etc. - le-a citit aproape un sfert de Chişinău. Nu era zgârcit, le "împărtăşea" şi altora, ca pe o azimă.  Într-o perioadă de dez­na­ţionalizare feroce a Basarabiei, de la el, dar şi din acele cărţi, generaţia noastră a pă­truns adevăratele sensuri ale noţiunilor de Patrie, Neam, Limbă, Istorie, sovietizate excesiv. El a crescut generaţii de cititori în spirit românesc. A alcătuit abece­da­­re, manuale pentru şcoală, a compus cântece care să ne îmbăr­băteze. Poeziile lui Vie­ru, oda­tă scrise nu mai erau ale lui. El era al lor. Profilul poetului, felul de a fi, de a rosti cuvintele, parcă fusese modelat de acestea. Unele dintre poemele sale deveniseră cântece. Multe deveniseră folclor. Lumea le rostea, trecându-le din gură în gură, omiţând numele autorului. La începutul anilor '70 eram student când am adunat cu alţi colegi de facultate, în cadrul unei expediţii de colectare a literaturii folclorice, în nişte sate de codru, mai multe poezii populare, basme, cântece, cimilituri...

În una dintre aceste localităţi, un bătrân de vreo 80 de ani mi-a recitat câteva balade şi mai multe poezii pentru copii de... Grigore Vieru. "De unde le cunoaş­teţi?", l-am întrebat plin de curiozitate pe uncheş. "De la maică-mea, care le-a auzit şi ea la rându-i de la bunica ei..." "Dar poeziile lui Grigore Vieru?" "Apoi cred că tot de la dânsele..." Chit că acele femei trăiseră pe vremea lui Eminescu.  La o întâlnire de la Biblioteca Ion Creangă din Chişinău, poetul a prins să recite una dintre cunoscutele sale poezii: "Tata fluiere ne face,/ Noi cântăm voios". Şi aici poetului, se mai întâmplă, i-a dispărut vocea, şi atunci toată acea sală de copii s-a transformat într-un fel de cor antic, care l-a ajutat pe poet să-şi termine poezia: "Pentru pace, pentru pace/ Mulţumim frumos!!!". Se crease într-un moment impresia că acei copii ai Basarabiei cunoşteau mai bine ca Grigore Vieru cele scrise de Grigore Vieru.

La o grădiniţă din Chişi­nău, cum Grigore Vieru, care fusese solicitat să se întâlnească cu copiii, era plecat din Basarabia, Uniunea Scriitorilor l-a trimis pe poe­tul Ion Vieru. Dar copiii nu pot fi minţiţi. La un moment dat, unul din copilaşi s-a ridicat şi a protestat: "Noi vrem să-l vedem pe Grigore Vieru cel adevărat". Vieru cel adevărat era doar unul.

NEMURITOR.  Pentru noi, Grigore Vieru a însemnat un model de scriere.Scrisul lui s-a situat la hotarul dintre Ceva şi Altceva, mereu Altceva, Poetul durându-şi zidirea pe fundamentul pus de marii ctitori ai literaturii române, el sporin­d-o în înălţime cu pietrele proprii. Spre deosebire de unii tineri condeieri care au îmbătrânit fără să se maturi­zeze, Vieru n-a fost tânăr niciodată. El s-a născut bătrân. Ca poet, evident. (...)

Avea un vis: Unirea. Pe care şi aşa nu l-a văzut reali­zat. Acum o vreme, presa bolşevică de la Chişinău vorbea de Vieru ca despre un scriitor care şi-a supravieţuit opera (articolele lui M. Conţiu şi ale altor mercenari de presă). (...) Dacă un ostaş moare acasă în patul lui, nu-l ia nimeni în seamă.

Pe Grigore Vieru au venit sute de mii de oameni să-l petreacă în ultimul său drum. Pentru că ostaşul Vieru a căzut în bătălie. În bătălia pentru Bine, Adevăr, Dreptate, Frumos, Limbă, Istorie, Valori naţionale. Deşi avuse­se două infarcte, Vieru "nu se astâmpăra", cum scria un ziar guvernamental de la Chişinău. Vieru ieşea la luptă cu inima sfâşiată, ca un drapel pe redute. În ziua înmor­mântării lui Vieru s-au vândut toate florile din Chişinău, încât cineva mi-a spus că s-a deplasat cu o maşină la Ialoveni să procure câteva crizanteme. Se pare că abia după ce s-a dus, Basarabia şi-a dat seama ce-a însemnat pentru ea Vieru. Şi aici mă întreb: chiar trebuia Grigo­re Vieru să moară mai întâi, pentru ca să poată fi apreciat la justa valoare?! (...)

Vor lupta, iubi şi vorbi în locul lui Grigore Vieru, cu cuvintele Limbii Române, cu lacrimile (de bucurie şi suferinţă) ale Naţiunii Române şi cu speranţele neamului nostru de care sufletul Poetului a fost întotdeauna preaplin "ca un pom de roşii mere".