Pasiunea fulgerătoare dintre sculptor şi artistă s-a stins cu invective din partea "neichii Costache".Puţini le-au cunoscut legătura. In "Brăncuşi - Amintiri şi exegeze", Petre Pandrea dedică un capitol relaţiei dintre Maria şi sculptor.

Pasiunea fulgerătoare dintre sculptor şi artistă s-a stins cu invective din partea "neichii Costache".

Puţini le-au cunoscut legătura. In "Brăncuşi - Amintiri şi exegeze", Petre Pandrea dedică un capitol relaţiei dintre Maria şi sculptor.

"Brăncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au intălnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei, a mondenităţii şi - last, but not least - a solidarităţii provinciale de tip cvasimasonic şi instinctiv-frăţesc. Am cunoscut-o şi eu pe Maria in calitate de avocat al tatălui ei şi al unui prieten (francezul Maurice Nègre de la agenţia Havas) acuzat de spionaj pe timpul lui Hitler şi Antonescu. Am mai fost apărător al unei prietene (Jeana Doljan) şi al unui proces al căntăreţei in materie de muncă şi contracte (...)."

SUPĂRAT. "Cu Brăncuşi s-a intălnit la Paris. Era fatal ca să se intălnească la expoziţia din Paris din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui D. Gusti, să se imprietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache, care afirma, in final, obosit, că nu-i mai place căntecul Mariei Tănase, care nu căntă, ci doar boceşte («Nu-i o căntăreaţă, bă, ci o bocitoare!»). Voia s-o scoată din cadrul şansonetelor naţionale. O numea o Casandră antică, o plăngătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trăntori. Locul ei real şi predestinat se află la inmormăntări, iar nu la ospeţe. Să incerce a cănta la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti.

Maria Tănase fusese invitată de Dimitrie Gusti, profesor şi academician, să cănte la restaurantul pavilionului Romăniei de la expoziţia din Paris. A căntat şi in cadrul expoziţiei de la World Fair, New York, mai 1939-iunie 1939, cu brio şi succes pentru chefliii străini. Brăncuşi a fost invitat in ambele cazuri de către Dimitrie Gusti ca să expună sculptură. Nu s-au inţeles, ci s-au invectivat."

ANTIPATIE. "Brăncuşi era un ţăran protocolar, care ştia să primeacă musafirii, clienţii sau factorii poştali. Academicianul D. Gusti era un dezbrăcinat, un profesor cu inima de aur, dedicat studenţilor, dar avid de posturi şi demnităţi, arhiocupat, dezordonat, risipit şi titanozaur, ca mulţi confraţi proeminenţi din augusta instituţie universitară sau dintre cei autoproclamaţi nemuritori. D. Gusti l-a primit, matinal, cocoţat in vărful patului, cu hărtii risipite pe jos, peste plapumă şi perne.

Brăncuşi s-a simţit jignit. I-a spus lui Doicescu, arhitectul pavilionului: «Cu ăsta n-am să mă inţeleg. Nu m-am inţeles nici cu ministrul Vasile Morţun, un boier, care se pretindea socialist. D. Gusti este un ciocoi obraznic in graţiile regale. Cănd am să sosesc la New York, are să te intrebe cine m-a chemat. E un risipit»."

INTĂLNIRE. "Brăncuşi a sosit la New York, concomitent cu World Fair, din mai-iunie 1939, fără să expună in cadrul naţional al pavilionului Gusti-Doicescu, ci la Muzeul de Artă Modernă. A adus «Foca», pe care o măngăia ca pe o femeie iubită, «Peştele», iar o versiune din «Domnişoara Pogany» a imprumutat-o dintr-o colecţie particulară de la Chicago. Notabilităţile romăne au incercat să dreagă busuiocul. In suită se afla Octav Doicescu şi Maria Tănase, care incă nu se certase definitiv cu D. Gusti. D. Gusti a invitat şi pe Brăncuşi la solemnitatea deschiderii expoziţiei de către oficialitatea americană, pentru a marca apartenenţa sa la un mic popor din Sud-Estul european. O chestie de propagandă. Profesorul a incercat o reconciliere cu orice preţ.

Brăncuşi a acceptat să vină la deschiderea oficială a pavilionului Romăniei, dezlipindu-se de cercul său de amici franco-americani de la Muzeul de Artă Modernă din New York. Printre amicii săi se afla fiul lui Bourdelle (specialist in artă decorativă) şi Pierre Matisse, fiul pictorului, negustor de tablouri pe Strada 57 din Avenue V (in Madison). La deschidere, pe lăngă doamna Elionor Roosevelt, soţia preşedintelui SUA, se aflau diplomaţi şi oficiali cu jobene, ca şi romăni, inclusiv arhitectul Octav Doicescu, creatorul pavilionului."

O LECŢIE. "Constantin Brăncuşi a venit in pardesiu cenuşiu deschis, cu pălărie de fetru, pe care o poartă pictorii şi artiştii. Nu i s-a luat in nume de rău, deşi era shocking la o solemnitate cu diplomaţi şi demnitari.

Cănd a inceput colaţiunea, Brăncuşi a prins de braţ pe Doicescu şi l-a poftit să dejuneze la pavilionul englezesc: «Să nu te urci prea sus pe piramidă. Jos sunt locuri multe. In vărf, ajung puţini şi sunt repede svărliţi. Viaţa se află jos pe pămănt». Octav Doicescu a replicat cu un proverb persan: «Cu regii, impărăţii şi oficialităţile trebuie să te porţi cum te porţi cu focul. Prea aproape, te arzi. Prea departe, ingheţi. Aferim!».

Cănd au ajuns la restaurantul pavilionului englez, inconjurat de o peluză, britanicii işi răsturnaseră cu nonşalanţă jobenele pe iarbă. Brăncuşi şi-a aruncat pălăria de fetru pe peluză, s-a dezbrăcat tacticos de pardesiul gri deschis şi l-a păturit lăngă pălărie.

Restul costumaţiei era de gentilom oficial. Fetrul pălăriei, in loc de joben, şi pardesiul fuseseră trucaj. Doicescu a renunţat la dejunul oficial, socotind că sculptorul nu poate participa din cauza costumaţiei. Avea costumaţia. O ascunsese. Fusese cabotinaj sau neglijenţă din partea lui Brăncuşi? Doicescu il socotea cabotin şi poznaş, o faţetă a caracterului său."

CEARTA. "Căntăreaţa avea o adoraţie pentru Brăncuşi impinsă pănă la fetişism. S-a certat cu Brăncuşi, cănd a ştampilat-o ca «bocitoare» şi a sfătuit-o să iasă din zaiafetele boierilor şi să ajungă la marele bocet Antic şi la cănt, la operă şi recital, iar nu la crăşmă.

Pentru muzica vocală, sculptorul avea o inaltă preţuire. «The human voice, however, was for him - as it was for Joyce - the highest and purest miracle of musical expression» (C.F.W., op. cit., pg 197), adică «Vocea omenească era, pentru Brăncuşi - ca şi pentru Joyce - , cea mai inaltă şi mai curată minune a expresiei muzicale»."

ŞCOALA DE LA TĂRGU-JIU. "Cănd a murit Brăncuşi, in 1957, Maria Tănase l-a plăns cu lacrimi fierbinţi şi bocete adevărate. Am fost iarăşi impreună mai multe ore, cu clienta mea, cu acest prilej. După căteva luni de la bocetele patetice şi zguduitoare, Maria s-a dus la arhitectul Octav Doicescu şi l-a implorat să-i facă planurile pentru o şcoală de muzică folclorică la Tărgu-Jiu. Dorea să se aşeze acolo pentru ultimii ani ai vieţii sale agitate şi să crească generaţii noi de căntăreţe, de fetiţe aduse de pe plaiurile provinciei natale, la inceput. Apoi, vrea să aducă eleve din toate colţurile pămăntului pentru a le invăţa muzica folclorului romănesc şi al altor multe naţiuni."

COMPARAŢIE. "Josephine Baker a străns orfani de diferite naţionalităţi şi culori şi i-a crescut intr-un castel din Dordogne, in Franţa. Din căntăreaţă a vrut să fie mamă. Bocitoarea Maria Tănase, căntăreaţă favorită la chiolhanuri, şansonetista grădinilor de vară cu mititei şi frigărui, stilizatoarea folclorului la radio a vrut să facă pedagogie, la sfărşitul vieţii sale agitate. Mulţimile au adorat-o pe Maria Tănase. Discurile, apariţia la radio şi la televizor au popularizat-o.

Cănd Maria Tănase a incercat să cănte intr-un rol prim de operetă (Pericola de Offenbach) s-a achitat cu conştiinciozitate şi inteligenţă. S-a adeverit insă profeţia lui Brăncuşi. N-a fost apariţia scontată şi n-a urcat o treaptă. Şi-a dat seama şi a suferit cumplit. Am incercat s-o consolez cu vorbe vane şi n-am reuşit. Pe atunci avea procesul de muncă şi se războia cu impresarul unui turneu al său protejat de oficialităţi."

VIS NEIMPLINIT. "Jalea şi durerea şi-au găsit intruparea in bocitoarea Maria Tănase. Acesta era specificul stilistic al căntăreţei. Fiorul pe care-l aduce din străfundurile subconştientului şi dintr-un aluat firav, cu un cap adolescentin, care semăna vag cu Eminescu, ca o soră cu un frate, in anumite momente patetice, cu o frunte prea boltită, cu membre fragile, se transmitea mulţimilor indoliate.

Visul de retragere la Gorj ca profesoară de folclor muzical nu s-a realizat. Nu a murit la umbra stejarilor de Gorj şi a monumentelor lui Brăncuşi. Visul ei suav a fost de curcubeu polinaţional şi pacific. Seminţiile umane au intr-adevăr rădăcini şi climat specific, dar sunt in emulaţie şi in frumuseţi de curcubeu pe cerul intregii umanităţi."

"Colea-n grădiniţă, sub bolta de viţă" la New York

"Impreună cu Suzana şi Octav Doicescu, cu căţiva căţiva americani şi francezi, au inceput, seară de seară, să circule prin «boatele» New York-ului, mici localuri de noapte pitoreşti, in stil parizian.

Brăncuşi nu mai venise in SUA de cănd cu procesul vămilor americane, care i-au taxat păsările măiastre drept produse industriale şi l-au acuzat de contrabandă cu obiecte de bronz lustruit (taxă mare). Statuile şi obiectele de artă se bucurau de scutire de vamă.

Cu prilejul procesului se obişnuise să locuiască la Hotelul Breworth din Washington Square, un cartier de soiul Montparnassului pentru Paris, un hotel de mare lux, cam desuet, gen Athénée Palace din Bucureşti sau Sacher din Viena. S-a mutat de la Breworth la St. Maurice, hotel pentru tineret.

Intr-o «boată», celebrul jurnalist Ward Price perora că ar vrea să trăiască, dacă s-ar realiza dedublarea personalităţii, concomitent, la Paris şi la Hollywood. Brăncuşi se simţea bine pretutindeni şi nu simţea nevoia «dedublării» pirandelliene. Avea echilibru interior şi scăpase de obsesia voiajurilor. Se simţea bine pretutindeni, dar mai bine in atelierul său, unde adusese larii şi penaţii Gorjului. Cănd discuţia a lunecat spre doctrina Monroe, chestie politică la modă şi plicticoasă, Brăncuşi a intrebat, in şoaptă şi in romăneşte, pe Suzana Doicescu: «Ai copii?». «Da. Doi băieţi.» «Ţine-l bine pe Octav. Nu ţi-e teamă că ai să-l pierzi?» «De ce să-l pierd?» «Ai dreptate. Eşti femeie frumoasă şi mama copiilor lui. Romănii sănătoşi şi cu scaun la cap, dacă sunt, mai ales, de la ţară, sunt monogami. Nu-l impiedici de la creaţie?» «Il ajut şi poate il completez.» «Un artist nu trebuie să se insoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărţează, incearcă să-l subjuge şi să-l transforme in eroul papucului. Bărbatul pleacă in bătălii, moare ca ostaş, se ia de piept cu viaţa. Femeia lui trebuie să aştepte ca Penelopa intoarcerea lui Ulysse.».

Se aflau intr-un mic restaurant new-yorkez, unde cănta o orchestră cu balalaice şi cu muzicanţi recrutaţi dintre ruşii albi emigraţi. Trecuseră prin Romănia. Invăţaseră şi căteva căntece romăneşti.

S-au apropiat de masa lor şi le-au căntat melodia: «Colea-n grădiniţă,/Sub bolta de viţă». Cănd a fost la Paris şi la New York, Maria Tănase i-o căntase mereu la «ureche» statuarului celebru."