x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Ce frumos cântă băiatul”

0
Autor: Alex Revenco 20 Ian 2008 - 00:00

A luat lecţii de pian, dar după ce a văzut filmul “Tinerii” s-a îndrăgostit de chitară. În liceu a cântat cu Hyperion, prima lui trupă.

A luat lecţii de pian, dar după ce a văzut filmul “Tinerii” s-a îndrăgostit de chitară. În liceu a cântat cu Hyperion, prima lui trupă.

 

Când a început Baniciu să cânte? Cine i-a îndrumat primii paşi şi ce a fost înainte de Phoenix? Despre începuturile muzicale Mircea îşi aminteşte: “Aveam o vecină simpatică, fosta proprietară a casei în demisolul căreia locuiam împreună cu mama. Vecina făcuse o şcoală de muzică la Viena şi m-a auzit în curtea casei cântând. M-a luat sus, pe vremea aceea avea un vechi patefon pe care asculta operă, Enrico Caruso şi Mario Lanza erau soliştii ei preferaţi. Avea o groază de discuri cu muzică de operă, şi la scurt timp după aceea, îmi povestea mama, că, mergând spre grădiniţă, în tramvai, începusem şi eu să cânt arii din opere! La care unul dintre pasageri i-a spus mamei mele: «Pe ăsta o să-l faceţi cântăreţ!»“.

 

PIAN. “Într-o bună zi, vecina i-a spus mamei «Dă-mi-l pe Mircea, că are talent, să-l dau pe mâna unei prietene de-a mea, profesoară de pian!». Aşa am fost luat prin surprindere, pe la 8 ani, de o doamnă (ale cărei mâini frumoase pe pian nu am să le uit niciodată) care îmi striga tot timpul «Uită-te la note, citeşte, nu cânta după ureche!». N-am fost un elev prea sârguincios, dar doamna profesoară îmi spunea stând pe canapea «acolo nu e bine!». Nu-mi dădeam seama cum de ştia, eu ajunsesem deja să învăţ partiturile înainte de a le cânta, iar apoi le cântam după ureche. Apoi am început să cânt şi altceva, în afară de partituri, iar doamna mă întreba mereu «ce cânţi acolo?». Am făcut pian până la 14 ani, uneori mai şi chiuleam, şi atunci mama era destul de supărată, pentru că plătea 25 de lei pe oră la vremea aceea, iar salariul ei era de 700 de lei pe lună şi nu ne era foarte uşor.”

 

SHADOWS. “Într-o bună zi m-am dus cu colegii la «Tinerii», film în care cântau Cliff Richard şi The Shadows, a fost ceva uimitor pentru mine. Trupa lui Cliff avea trei chitarişti care scoteau nişte sunete cum nu mai auzisem până atunci. În România nu se prea difuza aşa ceva şi mă mir şi astăzi cum de a fost difuzat acel film. Era perioada Beatles, cam prin ’63, când eu ascultam împreună cu un prieten (la radioul lui nemţesc de foarte bună calitate) Radio Luxemburg W1. Probabil mulţi îşi amintesc acel post, acolo am dat prima oară de Beatles, Rolling Stones, Kinks şi alţii. Pe atunci i-am promis mamei că voi intra la liceu dacă îmi cumpără o chitară. Am primit chitara promisă şi, evident, m-am ţinut de cuvânt şi am intrat la liceu!”

 

CHITARA. “Ce-am mai pătimit cu chitara aceea până m-am obişnuit cu ea! Corzile erau foarte groase, tăioase şi nu foarte bine dispuse, astfel încât în primele săptămâni m-am ales cu băşici la toate degetele. Nu înţelegeam cum unii puteau să cânte atât de lejer şi frumos pe un instrument atât de greu. De multe ori spuneam că n-am să pot cânta niciodată la instrumentul ăsta, dar peste puţin timp încercam din nou, iar mama era uimită de atâta perseverenţă. De multe ori cântam în curte ca s-o las pe mama să se odihnească... Într-o bună zi, proprietara casei a spus: «Ce frumos cântă băiatul ăsta, au înflorit caişii!». Pe atunci îmi plăceau Roy Orbison, Paul Anka, Elvis şi, bineînţeles, Beatles, pe care îi ascult şi astăzi cu aceeaşi plăcere. În liceu am avut prima trupă, se numea Hyperion, în care am cântat cu câţiva colegi, încercând şi compoziţii proprii, pe texte scrise de colegele noastre mai dotate în ale scrisului. Am încercat şi un experiment de scenă, în sala de festivităţi a Liceului nr. 7, nu a fost un succes, dar ne amintim cu plăcere de acel eveniment. După terminarea liceului am avut o perioadă de pregătire (de vreo doi ani) pentru Arhitectură, când am intrat la o şcoală postliceală, de teamă să nu fiu luat în armată. După primul an am încercat să plec de acolo, dar nu mi-au dat diploma de Bac, deci nu am avut nici o şansă să plec la Bucureşti şi să dau la Arhitectură. Dar în anul următor s-a înfiinţat Facultatea de Arhitectură la Timişoara, unde am intrat. Între timp, cu câţiva băieţi din Timişoara am format trupa Clasic XX, care s-a transformat în Progresiv TM. La scurt timp m-am retras din «context», pregătindu-mă pentru facultate. Pe atunci nu-mi imaginam că voi reveni vreodată în vreo formaţie, eu mă gândeam deja la altceva.”

 

KAMO. “Am intrat la Arhitectură, eram student când nişte prieteni (scenografi la Teatrul German) m-au întrebat dacă nu vreau să cânt într-un spectacol al teatrului. Am acceptat şi mi-a plăcut foarte mult, mai ales că în acei ani plecasem de acasă şi singurul meu venit era bursa. Ulterior, împreună cu alţi artişti, am fost invitat la Club PM 6 (în acea vreme era cel mai monden club din Timişoara, condus de Petru Umanschi), unde din când în când apărea şi Phoenix. Acolo, într-o seară, care a avut un succes maxim (şi eu am avut un aport important), m-au văzut Bela Kamocsa, Schwartz şi Gunther Reiniger. Kamo a fost cel care i-a spus lui Covaci că ar fi cazul să se uite cu mare atenţie la mine. În acea perioadă Phoenix rămăsese fără solist vocal, Moni Bordeianu fiind plecat din ţară de ceva timp. Mergeam şi eu la concertele Phoenix, îl admiram foarte tare pe Mony Bordeianu şi nici nu puteam visa să cânt vreodată cu ei.”


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de