Libertate…

După plecarea colegilor de la Phoenix, dezamăgit, singur, trist şi neconsolat… am plecat la mare unde am primit mai multe angajamente.

Într-unul din spectacole, la sfârşitul verii, a apărut o echipă a televiziunii, în frunte cu Tudor Vornicu, pe atunci directorul departamentului de varietăţi al Televiziunii Române. După spectacol mi-a spus să-l caut în Bucureşti cât de curând, ceea ce am şi făcut. Vornicu mi-a oferit şansa de a intra în studiourile televiziunii şi de a imprima câteva cântece într-o primă emisiune în care urma să am un recital. Mai târziu am aflat de la Aurora Andronache, cea alături de care am împărţit nişte ani buni de televiziune, că m-a chemat “să vadă dacă ştiu să cânt şi fără trupă”. Un prim recital la televiziune, de 20 de minute, a fost difuzat la o oră de audienţă maximă, fapt nemaiauzit, iar cele patru piese pe care le-am imprimat în studio au fost scoase pe un prim disc mic, de către Electrecord. Erau de fapt doar nişte probe, nu aveau orchestraţii, erau cântate doar cu voce şi chitară, dar cu toate astea EP-ul s-a vândut foarte bine. După această primă emisiune tv au urmat foarte multe telefoane cu solicitări pentru spectacole, cereri în căsătorie, ha ha!

O aripå. Într-unul din următoarele concerte am fost acompaniat de Petrică Pechea, care m-a prezentat ca pe o aripă a păsării care a dispărut. După ceva timp, vorba lui avea să fie răstălmăcită de mătuşa lui Covaci. O vizitam pe mama lui Nicu, după ce umplusem o Sală Polivalentă şi într-o discuţie telefonică cu Nicu ea îi spunea: “Uite ce succes are Baniciu, tot e bine că a rămas o aripă din Phoenix”, la care Tuşi (cum îi spuneam noi) a replicat: “O aripă?!… Hm! O pană!”.

A urmat primul album propriu-zis, care a rămas cunoscut ca “discul galben”, pentru că nu avea nici un nume! Titlul ar fi trebuit să fie “Tristeţi provinciale”, dar cum pe vremea aia nu era bine să fii prea trist, titlul nu a primit aprobare şi a ramas aşa! La acel album am colaborat cu unul dintre cei mai buni pianişti ai perioadei, Doru Apreotesei şi trupa lui, Post Scriptum, cu care am pregătit orchestraţiile în timp-record. Albumul a fost înregistrat în doar două săptămâni, şi a fost vândut în foarte multe exemplare, o cifră-record la acea vreme. Am fost fericit să văd coadă la “Muzica” şi când am vrut să iau câteva discuri pentru prieteni, unul dintre cei care stăteau la rând mi-a reproşat că mă bag în faţă, aşa că am trecut la coadă, în zâmbetul tuturor.

Melodii. În anii ’80 obişnuiam să poposesc în fiecare vară la mare, unde erau numeroase spectacole estivale cu actori şi multă muzică. Pe atunci, unul dintre colegii cei mai apropiaţi era Mircea Vintilă, pentru că eram singurii care cântam folk în acel context.

Am cochetat şi cu muzica uşoară, fiind invitat să particip la două concursuri “Şlagăre în devenire”, organizate de Uniunea Compozitorilor şi televiziunile din Timişoara, Cluj, Bucureşti şi Iaşi. La primul, deşi toate televiziunile m-au desemnat câştigător, juriul de la Costineşti l-au preferat pe Moculescu, iar la al doilea, deşi făcusem un barter cu Ion Cristinoiu (eu îi cânt o piesă, el îmi orchestrează nişte melodii), tot pe locul doi am ieşit, după Angela Similea şi Marius Ţeicu. Şi pentru că nu-mi plăcea să fiu pe doi, m-am potolit!

La un concert, la Mediaş

O trupă cu ceva “vechime în muncă” poate susţine lejer un concert de două ore. Ca “one-man show”, voce plus chitară e mai greu să cânţi nonstop. După câteva concerte cu Post Scriptum, Mircea a decis să cânte singur şi a avut mai multe turnee prin ţară, în deschiderea unor trupe rock. Pentru că trebuia să cânte o oră, între două melodii, obişnuia să mai povestească una-alta, întâmplări din tren, din alte oraşe etc. La un concert la Mediaş, în timpul unui astfel de moment, un tip beat, dar plătitor de bilet i-a strigat furios: “Cântă, mă, lasă vorba!”.

Cu Dan Verona a dat viaţă unor cântece minunate

“Colaborarea cu grupul Post Scriptum a continuat şi pe discul «Ploaia», dar din păcate nu am avut nici măcar un turneu cu ei, pentru că erau urmăriţi permanent de ideea de a cânta jazz. Aşa că, deşi mi-aş fi dorit să formăm o echipă, aşa ceva nu s-a întâmplat. Ulterior au încercat şi ei să-mi propună acelaşi lucru, dar era prea târziu, deja mă obişnuisem pe scenă singur, cu chitara. Omul cu care am dat viaţă unor cântece minunate a fost poetul Dan Verona, pe care l-am căutat pentru că-mi plăcea ce scrisese până atunci. Nu-mi imaginam cât de adevărată şi profundă avea să fie relaţia noastră. Am mers la el cu ideea de a face un dublu disc inspirat de basmul lui Petre Ispirescu «Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte». Aşa au ieşit «Secundele», păcat că n-au apărut în acelaşi timp, prima a fost imprimată prin ’88, cu cenzura pe cap, iar a doua în ’90. Despre «Secunda 1» prietenii mi-au spus că e albumul cu «vocea răguşită», eu având atunci o problemă serioasă cu corzile vocale, care din fericire s-a rezolvat.”

Cu Vlady, de 20 de ani

“La «Secunda 2» a apărut Vlady Cnejevici ca şi orchestrator, cel cu care m-am înţeles foarte bine din primul moment şi de atunci am rămas împreună până astăzi. În 2007 ar fi trebuit să sărbătorim 20 de ani de când ne ştim, dar speram s-o facem în acest an, pe scenă, într-un spectacol deosebit. Revenind la anii ’80, am făcut câteva turnee cu Sfinx, Roşu şi Negru, Compact, unde eu cântam în deschidere. Pentru mine nu mai era nici o problemă că sunt singur pe scenă, renunţasem complet la ideea de trupă, eram un one-man show.”