Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
CEL MAI MARE VIS ● 1976. Un an ca oricare altul în existenţa mea. Aşa părea a se anunţa după banalele urări din noaptea de Anul Nou.
Nu-mi trecea nici o secundă prin cap ce surprize avea să-mi rezerve acest 1976. Toate aveau să înceapă de la un telefon primit într-o bună zi de la o doamnă, Iulia Maria Cristea, care s-a prezentat ca fiind redactor muzical la Electrecord şi care m-a rugat să-mi fac puţin timp să ne întâlnim şi să stăm de vorbă în vederea unei colaborări. Nu-mi mai amintesc exact nici ziua, nici ora... Îmi amintesc doar că sângele a luat-o razna, că mi s-au muiat picioarele, că eram uimit, nedumerit, şi nu credeam că despre mine e vorba... Recunosc că în sinea mea visam de mult la acest telefon şi că mi-l doream ca pe-o minune. Am mers la întâlnire a doua zi. Electrecordul avea sediul într-o clădire mică pe strada Luigi Cazzavilan. Iulia Maria Cristea, o doamnă extrem de agreabilă, m-a primit cu foarte multă căldură, m-a prezentat directorului de-atunci, domnul Carţiş, apoi ne-am retras în biroul dumneaei şi am început să discutăm despre înregistrări...
CÂNTEC DE NOAPTE. Mi se împlinise cel mai mare vis. Urma să-mi apară primul disc. Mergeam pe străzi fără nici o ţintă, ca nebunul, mă gândeam ce cântece să aleg, îmi imaginam coperta şi, de teamă să nu se spulbere minunea, parcă nu-mi venea să ajung niciunde şi mai ales să nu povestesc nimănui cele întâmplate... Cel mai greu mi-a fost să aleg piesele, pentru că aveam multe şi nu ştiam la care din ele să mă opresc. După câteva zile am decis: Decembre, Cântec de noapte, Luna în câmp şi Să recunoaştem totuşi... Pasul următor: colaboratorii. Sorin Minghiat cu flautul lui cu tot, Dorin Şipoş, profesor de muzică, un prieten al meu cu care cântasem la Brăila şi îmi ştia toate cântecele...
Am hotărât că single-ul se va numi Cântec de noapte. Prin Sorin Minghiat l-am cunoscut pe Adrian Dumitrache, artist plastic. Făcuse nişte calendare de perete, mari, minunate, cu poze solarizate cu Mircea Vintilă, Doru Stănculescu şi alţii. Atelierul lui, în care şi locuia, era fascinant. O presă cât toate zilele, o rotativă, planşete pline de desene, multe obiecte al căror rost nu-l bănuiam erau adunate ca într-un bazar din vremea lui Guttenberg. Mi-a făcut câteva poze şi mi-a propus o variantă solarizată în albastru ca lumina nopţii. Mi-a plăcut ideea şi, definitivând coperta, am dus-o la Electrecord. Au acceptat-o, aşa că nu mai aveam de făcut decât să aştept ziua când discul urma să apară în magazine. După un timp s-a întâmplat şi minunea asta şi cred că a fost unul dintre cele mai emoţionante evenimente din viaţa mea. Am fost foarte mândru de mine, am făcut cadou albumul tuturor prietenilor mei. Mai am şi acum single-ul pe care l-am dăruit părinţilor mei.
Citește pe Antena3.ro
