Primul gong

CEL MAI MARE VIS ● 1976. Un an ca oricare altul în existenţa mea. Aşa părea a se anunţa după banalele urări din noaptea de Anul Nou.

Nu-mi trecea nici o se­cun­dă prin cap ce surprize avea să-mi re­zerve a­cest 1976. Toate aveau să în­cea­pă de la un telefon pri­mit într-o bună zi de la o doam­nă, Iulia Maria Cristea, care s-a prezentat ca fiind redactor mu­z­ical la Electrecord şi care m-a rugat să-mi fac puţin timp să ne întâlnim şi să stăm de vorbă în vederea unei colaborări. Nu-mi mai amintesc exact nici ziua, nici ora... Îmi amintesc doar că sângele a luat-o razna, că mi s-au muiat pi­cioarele, că eram uimit, ne­du­merit, şi nu credeam că despre mine e vorba... Recu­nosc că în sinea mea visam de mult la acest telefon şi că mi-l doream ca pe-o minune. Am mers la întâlnire a doua zi. Electre­cordul avea sediul într-o clă­di­re mică pe strada Luigi Cazzavilan. Iulia Maria Cris­tea, o doamnă extrem de agreabilă, m-a primit cu foar­te mul­tă căldură, m-a prezentat directorului de-atunci, domnul Car­ţiş, apoi ne-am retras în bi­ro­ul dumneaei şi am început să discutăm despre înregis­trări...  

CÂNTEC DE NOAPTE. Mi se împlinise cel mai mare vis. Urma să-mi apară primul disc. Mergeam pe străzi fără nici o ţintă, ca ne­bunul, mă gândeam ce cântece să aleg, îmi imaginam co­perta şi, de teamă să nu se spul­bere minunea, parcă nu-mi venea să ajung niciunde şi mai ales să nu poves­tesc nimă­nui cele întâmplate... Cel mai greu mi-a fost să aleg piesele, pentru că aveam multe şi nu ştiam la care din ele să mă opresc. După câteva zile am decis: Decembre, Cântec de noapte, Luna în câmp şi Să recu­noaş­tem totuşi... Pasul următor: colaboratorii. Sorin Minghiat cu flautul lui cu tot, Dorin Şi­poş, profesor de muzi­că, un prieten al meu cu care cânta­sem la Brăila şi îmi ştia toate cântecele...

Am hotărât că single-ul se va numi Cântec de noapte. Prin Sorin Minghiat l-am cu­nos­cut pe Adrian Dumitrache, artist plastic. Făcuse niş­te calendare de perete, mari, minunate, cu poze solarizate cu Mircea Vintilă, Doru Stănculescu şi alţii. Atelierul lui, în care şi locuia, era fascinant. O presă cât toate zilele, o rotati­vă, planşete pline de desene, multe obiecte al căror rost nu-l bănuiam erau adunate ca într-un bazar din vremea lui Guttenberg. Mi-a făcut câteva poze şi mi-a propus o variantă solarizată în albastru ca lumina nopţii. Mi-a plăcut ideea şi, definitivând coperta, am dus-o la Electrecord. Au acceptat-o, aşa că nu mai aveam de făcut decât să aştept ziua când discul urma să apară în magazine. După un timp s-a în­tâm­plat şi minunea asta şi cred că a fost unul dintre cele mai emoţionante evenimente din viaţa mea. Am fost foarte mândru de mine, am făcut cadou albumul tuturor priete­ni­lor mei. Mai am şi acum single-ul pe care l-am dăruit părinţilor mei.