Ţiteristul

UN MARE PRIETEN ● Dan Chişu îi este recunoscător lui Nicu Alifantis. Cu versurile cântecelor lui a reuşit să cucerească fetele!

S-au cunoscut atunci când sufletul le era tânăr şi sim­ţeau că lumea este la picioa­rele lor. Erau în acelaşi liceu, dar în clase diferite. "Am interacţionat mai bine la un cerc de teatru care a produs multe vedete: Catrinel Dumitrescu, George Şofrag, George Custura, Cornel Răileanu. Mulţi din cei ce activau acolo au reuşit şi asta datorită influenţei a două personalităţi: actorul bră­ilean, Mircea Creţu şi foarte tânărului regizor care poposea pe atunci cu blugi şi plete la Brăila, Alexandru Tocilescu. Acesta i-a asigurat lui Nicu regia primului spectacol la care a compus muzica: «Swanewit de Strindberg»."

CU O PANĂ, UŞOR... Au urmat turnee prin ţară, ocazie cu care s-a conturat prietenia dintre Dan Chişu şi Nicu Alifantis. "Mi-aduc aminte că, la un concert ţinut la Ploieşti, din lipsă de instrumentist, m-a rugat să urc pe scenă şi să prestez, foarte uşor, 2-3 acorduri dintr-o ţiteră pe care nu aveam deloc voie să o mişc: acesta era începutul spectacolului. Eram afon, dar mă pot lăuda că pentru 5 minute am putut fi numit «ţiteristul» lui Alifantis. Tot atunci l-am cunoscut pe Nicu Covaci, care venise cu un concert la Brăila, şi ne-am împrietenit pe viaţă. Am avut o primă audiţie acolo, la Brăila, cu «Cantafabule». Un an mai târziu, în 1977, am creat pentru acest spectacol costumele şi măştile", îşi aminteşte Dan Chişu.

ŞARM. Cum era Nicu Alifantis tânăr? Plin de farmec, cu o personalitate magnetică. "Nicu avea şar­mul lui de atunci. Era atât de rârâit – acum este mult mai puţin rârâit ca pe vremuri – încât îmi aduc aminte că ne distram la culme, eu şi Catrinel Du­mitrescu, obligându-l să folosească toate cuvintele cu «r» pe care le ştie", povesteşte amuzat Dan Chişu. Dar nu numai gumele erau importante în relaţia lor. Fiecare se simţea mândru de capacitatea creativă a celuilalt. "Am asistat la compunerea unor melodii extraordinare. Ne retră-geam, pe vremuri, la el în bucătărie, pentru că avea o bunică bolnavă şi nu puteam face zgomot. Dacă ştiu vreo poezie cu care aş putea impresiona vreo fată, asta se datorează doar versurilor de la cântecele lui. A, şi încă ceva: Nicu este printre puţinii oameni cu care nu m-am certat niciodată", încheie Dan Chişu.

VIN SAU VODCĂ?
Multe erau păţaniile pe care le trăiau artiştii prin turnee! Iată ce-şi aminteşte Mugurel Vrabete din depla­să­rile alături de Nicu Alifan­tis: "Am fost invitaţi, la în­ce­putul anilor ’90, la Chişinău, de regretatul Ion Aldea Teo­dorovici. Ne-a poftit, ca să ne cunoaştem mai bine şi să «socializăm», la un han si­tuat undeva în afara oraşu­lui. Ţin minte că am mâncat bucate extraordinare, aşa cum ştiu să gătească mol­do­venii. De băut am băut însă numai vodcă. Am fi vrut noi şi altceva, dar fiind oaspeţi ne-am gândit că aici aşa este obiceiul şi că nu se face să cerem altceva. A do­ua zi ne-am întâlnit cu Al­dea în restaurantul hotelului, unde el bea liniştit un şpriţ. Ne-am uitat unii la al­ţii, uşor consternaţi, şi apoi l-am întrebat: «Bine, dom’le, dar dumneata bei şi vin?». «Sigur că da, zice, mie-mi şi place vinul». «Bun, şi atunci de ce am băut noi aseară numai vodcă?» «Păi, pentru că eu am zis că voi sunteţi rockeri şi de aceea trebuie să beţi numai vodcă şi de aceea m-am chinuit şi eu să beau numai vodcă!», a răspuns el senin.