A murit şi Vintilă!

Sunt oprit pe stradă de o băbuţă, care-mi spune că a murit şi Vintilă. Precizarea "şi Vintilă" ar trebui să însemne că în mod sigur am cunoştinţă de cei duşi dintre vii până la acest ultim trist eveniment, dar şi că moartea lui Vintilă nu-i chiar de natură să mă mire.

Nu ştiu cine e Vintilă. N-ar fi exclus să fi avut un coleg de şcoală ori de serviciu cu acest nume, iar figura băbuţei, care nu-i o băbuţă ca toate băbuţele, ci o doamnă în etate, căreia nu-i mai pasă cum se îmbracă şi ce impresie face, nu-mi spune nimic. Simţindu-mi ezitările, doamna-băbuţă mă ajută cu multă delicateţe: Uite aşa, Tudore, ne mor colegii. Condiţia de fost coleg are câteva clauze, de regulă ignorate. O clauză ar fi aceea că nu-i ţii minte decât pe primii şi pe ultimii. Schimbând des şcolile şi slujbele, am avut nenumăraţi colegi. Nici să-mi fi propus nu puteam să-i ţin minte pe toţi. Cât despre fostele colege, care se băbesc, deşi facultatea şi mediile pe care le-au frecventat le-ar fi impus să îmbătrânească nu ca nişte pensionare oarecare, ci ca doamne profesoare în vârstă care se ţin încă foarte bine, ce pot să zic?! Băbirea lor prematură mă sileşte să mă uit în oglindă şi să mă întreb dacă nu cumva sunt şi eu moş.
Săracul Vintilă, zic eu, încercând să-mi imaginez cum ar fi trebuit să arate un fost coleg cu acest nume, dar de ce anume suferea?

Nu ştiu, zice doamna-băbuţă, fiindcă şi pe mine m-a anunţat Carolina. O ştii, nu, pe Carolina? Nu poţi să fii atât de măgar ca să n-o mai ştii? Din tonul imperios al doamnei-băbuţe reiese că deţine un secret mai mult decât intim al tinereţelor mele şi că n-ar vrea să facă, într-un moment atât de deprimant, caz de el. Am ridicat din umeri cum ridic întotdeauna când nu vreau nici să-mi supăr interlocutorii şi mai ales persoanele care mă opresc pe stradă ca să-mi spună să-i dau cu ceva în cap lui Boc, dar nici să lungesc discuţia. Asta e! Am păcătuit, probabil, cu o Carolina şi am uitat tot. Trebuia să fie şi ea mai personală în păcătuire, trebuia să-mi dea nişte motive durabile să-mi amintesc toată viaţa de ea. Iar dacă numita Carolina e atât de afectată de moartea lui Vintilă, înseamnă că a fost ceva între ei. Că m-a schimbat cu Vintilă. Ce a fost, ce n-a fost, nu mai e treaba mea. Au trecut, de la terminarea facultăţii, patruzeci de ani. Dacă am avut cândva unele vizaviuri afective cu un coleg sau o colegă, ele s-au consumat.

O altă clauză importantă a condiţiei de coleg şi apoi de fost coleg e că sentimentele trebuie cultivate, hrănite, ajutate ca să devină trainice. Uitarea de colegi nu-i tocmai un păcat. E în legea firii. Mai ales că pe mulţi aş fi preferat să-i aibă de colegi alţii. Veştile proaste, din categoria celor pomenite mai sus, au însă şi o parte bună. A murit bietul Vintilă, Dumnezeu să-l ierte, deşi eu, unul, nu ştiu pentru ce! Dar eu, dragă cititorule, şi dumneata la fel ca mine suntem vii. Oricât de grele ar fi vremurile, viu parcă e totuşi mai bine decât mort.