Adunarea generală

Îmi aduc aminte că, acum câţiva ani, o ştire lovea, cu o acidă ironie, lumea afacerilor: cel mai mare institut românesc de “fabricat” manageri pe model occidental… dădea faliment la Bucureşti.

Atrebui să se facă o adunare generală şi totală a tuturor banilor pompaţi în România din 1989 încoace pentru cursuri, traininguri, seminarii, conferinţe, workshopuri şi alte asemenea activităţi menite să construiască omul nou, modern, democrat, civilizat, educat, occidental, antreprenor de succes, membru activ şi eficient al societăţii civile, tolerant, votant responsabil şi conştient, incoruptibil, muncitor, lucid şi ce mai vreţi voi.

Poate nu sunt singurul care s-a gândit la un asemenea bilanţ, dar cred că nimeni nu ar vrea să facă o asemenea contabilitate. Pentru că suma ar fi uriaşă în sine şi monstruos de obscenă în raport cu rezultatele.

Toate aceste imense investiţii de bani, timp şi know-how ar fi trebuit să producă nişte “agenţi ai schimbării” care, zi de zi, să iradieze în jurul lor valorile democratice occidentale, infestându-i şi pe alţii, începând cu familiile lor şi terminând cu colegii de muncă, printr-o “virusare” în progresie geometrică ­ o “epidemie” care să lumineze mintea bietului român
abia scăpat din “evul mediu comunist”.

Da, au existat nişte rezultate, nişte excepţii, dar care ­ orice analiză socială onestă o arată ­ nu au reuşit nici azi să devină regulă.
Şi am un exemplu concret, trăit de mine. Am fost absolvent, în 1994, în prima generaţie a şcolii de Televiziune şi Radio a British Broadcasting Corporation, înfiinţată la Bucureşti printr-o colaborare între Fundaţia SOROS, Academia de Teatru şi Film şi BBC. ATF-ul a pus la dispoziţie sediul, SOROS a finanţat, iar BBC a venit cu profesori şi know-how. Proiectul a durat mai mulţi ani de zile şi a produs câteva sute de absolvenţi.

Pentru mine, pe plan profesional a fost o a doua perioadă de excelenţă, după ce fusesem elevul marelui jurnalist britanic Brian Jones adus de Ion Raţiu să ne înveţe presă ca să lansăm ziarul “Cotidianul” (1990-1993). Dar ceea ce am învăţat în aceste două serii de training am descoperit mai târziu că este aproape inaplicabil la contextul românesc, din cauza mentalităţilor. Şi asta în domeniul presei, cândva unul dintre cele mai dinamice, evolutate şi dezvoltate noi sectoare. Spun cândva, pentru că azi situaţia presei din România este criticată şi deplânsă peste tot ­ în mod justificat ­ şi oficial şi neoficial, şi public şi “în spatele uşilor închise”.

Banii s-au pompat în România pentru folosul tuturor oamenilor, pe termen lung, dar undeva s-a produs un scurt-circuit şi beneficiile au rămas doar în interiorul unor elite închise. Mulţi nu au vrut să mai răspândească mai departe ce au învăţat, alţii au vrut dar nu au fost lăsaţi, alţii au emigrat să aplice învăţăturile primite în occidentul de unde acestea fuseseră aduse.