Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
'Ia spuneti-mi, mai puisorilor, ati auzit voi ca se va extinde aeroportul orasului? – am intins eu capcana pildei. 'Daaa!' – sunase raspunsul, in cor de glasuri subtirele, dar informate. 'Si cum vi se pare lucrul asta? – am continuat. Adica, ce credeti voi? Este un lucru bun?' 'Daaa!' – confirmara pripite glascioarele. 'Eu zic sa nu ne grabim si sa vedem pe indelete, impreuna, daca intr-adevar marirea aeroportului din orasul vostru este un fapt de lauda... Caci s-ar putea sa fie un lucru rau. Tare rau. De acord?' Tacere.
Privirile si-au pierdut parca din prietenie, incarcandu-se dintr-o data cu un amestec de nelamurire, neincredere si umire. Era limpede: in ciuda varstei de nici noua anisori, interlocutorii mei pareau sa aiba clisee cimentate si, mai grav, generatoare de emotii negative. Iar eu, odata intrat in hora, trebuia sa imi duc demonstratia pana la capat, convingator si bland, daca voiam sa mai calc pe acolo. Aveam de muncit.
Fusesem invitat in scoala a ceea spre a le vorbi pruncilor despre ecologie. Clasa a treia... Va trebui sa fiu atent – imi spusesem pe cand urcam scarile – sa ma cobor la mintea lor, sa nu fiu complicat, sa gasesc exemple potrivite si sa nu ma lungesc. Mai ales sa nu ma lungesc; copiii isi pierd repede interesul. Cu aceste ganduri am pasit in sala de clasa care, de la bun inceput, ma surprinsese prin atmosfera de gradinita rasfatata. Eram un invechit pesemne. Mese asezate in cerc, ghiozdane multicolore pe podea, creioane colorate, foi cu desene trasate neindemanatic, forfota.
Era pauza si maruntii locatari nu parusera sa ma fi observat, vazandu-si de joaca si discutii. Abia cand invatatoarea i-a atentionat s-au asezat pe scaune si ma invrednicira cu priviri iscoditoare. Am fost prezentat: eram 'domnul care a scris povestea cu burusucul accidentat in padure la raliul off road si pe cea cu vidra ucisa la sosea, de un automobilist grabit'. 'Le-am citit povestirile si sa stiti ca la urma aveau ochii in lacrimi' – ma asigurase invatatoarea, neuitand sa ma previna inca din hol asupra faptului ca elevii sai, desi mici, erau foarte umblati prin lume: 'Sunt copii cu posibilitati, stiti cum e azi, parintii...'.
O prinsesem din zbor: aceasta avea sa fie informatia care, nadajduiam eu, urma sa ma scoata din incurcatura. Cu siguranta 'copiii cu posibilitati' calatorisera cu avionul.
Cum linistea se adancise, am continuat: 'Vad ca taceti... V-am intrebat daca sunteti de acord sa vedem impreuna, judecand cinstit, daca marirea aeroportului nu face cuiva rau'. Cateva capete se inclinara neconvingator, accepandu-mi propunerea. Copiii nu erau numai umblati, ci si amabili, poate chiar usor milostivi cu mine. Trebuie insa ca le paream tare primitiv, punand la indoiala ceva ce nu poate fi pus la indoiala: 'dezvoltarea'. Momentul era bun si am plusat: 'Cum arata un aeroport modern stiti cu totii, doar ati zburat, ati vazut prin filme. Cine mi-l poate descrie?'
Mainile se ridicara, agitandu-se in aer. Am ales la intamplare si tabloul aeroportului se contura conform realitatii: beton si iar beton. Beton cenusiu cat vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare si, mai ales, oameni eleganti. Povestitorul de o schioapa fusese la Londra. O fetita ii intari spusele: si la Paris era asa, dar 'si la noi, la Otopeni, dar e mai mic'. ' Dar dincolo de piste ce se afla?', insistai eu, iar vocile tinere isi amestecara parerile , diferite doar prin detalii: 'Camp' – rosti un baietel.
Citește pe Antena3.ro
'Lanuri cu grau si porumb' – spuse o domnisoara. 'Buruieni' – se repezi un smecher si rasul celorlalti ii confirma poanta. 'Buuun! Toti aveti dreptate. Dar, in afara de plante, ce se mai afla pe camp, impreuna cu graul, porumbul si buruienile? 'Animale: iepuri, caprioare...' – sosi raspunsul. 'Exact. Si, daca se extinde aeroportul, daca vin buldozerele si betonierele, ce fac animalele astea?' – am intrebat iar. 'Fug!' – se iti o fetita maruntica, tacuta pana atunci si in ochii ei vazui un licar de spaima. 'Ai dreptate, domnisoara, dar in camp mai sunt mii de animale mici care nu pleaca, findca locuiesc in pamant. Acolo isi au vizuinile, in gauri si galerii, in cotloane subpamantene, secrete si intunecoase...
De popandau si de harciog ati auzit?' Nu auzisera. 'Dar de nevastuica, stiti?' Nu stiau nici de ea. Le-am descris 'animalutele' cum m-am priceput mai bine, ba chiar am si schitat pe tabla chipul harciogului mancacios si chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminte 'de rezerva pentru acasa'. Mare figura harciogul asta, dar si popandaul e simpatic foc, mai ales cand se ridica 'popandau', ca sa vada departe. Si pe tabla l-am schitat si pe el, ridicat 'in doua picioare'. 'Sa ne inchipuim acum ca am face o sectiune prin pamant, ca si cum am taia un cascaval. Vizuinile animalutelor s-ar vedea asemenea gaurilor' – am adaugat.
Si, schitand pe tabla 'cascavalul' viitorului aeroport, am continuat: 'Si, ce sa vezi?... Pe cand animalutele noastre stau la adapost, asteptand sa treaca primejdia, deasupra lor, astupandu-le iesirile, se toarna...' Nu am mai apucat sa spun ca se toarna betonul, fiindca aceeasi fetita izbucni: 'Si ele se sufoca acolo!'. 'Da, dragii mei, mii de animale, mii si mii de insecte mor in chinuri, ramanand fara aer' – am conchis. In clasa se lasa o noua tacere.
