Atărnăţenii

Mărfurile aduse pe Dunăre intrau in Brăila printr-o mulţime de vaduri, unele naturale, altele tăiate in malul inalt. Pavate şi consolidate, cu case străjuind amăndouă marginile, vadurile nu-şi mai regăsesc azi nici unul din rosturile de odinioară. Căruţele şi hamalii au dispărut, iar vapoarele, tot mai puţine, somnolează undeva, mai jos. Nici malurile inalte dinspre apă nu mai sunt la fel de inalte. De fapt sunt, dar nu mai par la fel de inalte.

Pănă tărziu, prin preajma primului război mondial, cei care nu reuşeau să-şi ridice o casă de paiantă sau chirpici in mahalale, săracii săracilor, scobeau o gaură mai mare in malul inalt al Dunării, o inchideau cu o uşă şi cu o fereastră şi se chema că au unde locui. Asta nu se intămpla numai la noi. Cuvăntul troglodiţi vine din Europa, insă in Spania şi in sudul Franţei, troglodiţii işi tăiau sate intregi in pereţii de calcar din zonele muntoase. Multe din aceste sate de troglodiţi din Occident au devenit azi locaţii turistice şi sanatorii. Odăile şi saloanele cioplite in calcar sunt uscate şi dau un ambient foarte sănătos. In scorburile din lutul Brăilei, troglodiţii n-o duceau deloc bine. Ca să urce in cavele acelea trebuiau să-şi incropească poteci şi scări. Noaptea insă, luminiţele, spănzurănd in neantul inalt al malurilor Dunării, ii impresionau pe vaporeni şi pe călătorii navelor cu zbaturi.

Necăjiţilor atărnaţi de lumina opaiţelor, ca intr-o feerie a pauperităţii absolute, li se zicea atărnăţeni. Povestea am citit-o intr-o carte despre comerţul de odinioară al Brăilei şi am reţinut-o, deoarece bunicului din partea tatei i se spunea Atărnăţeanu şi Nicolae Frumosu’, deşi se numea Niculae Tudor, iar tatei prietenii şi neamurile i-au spus pănă tărziu, pănă ce m-am inscris la şcoala elementară, "al lui Atărnăţeanu". Bunicul fiind cărciumar, porecla era mai degrabă onorantă. Fusese el un atărnat de cer, dar reuşise omul cea mai prosperă dintre neatărnările la care putea spera un mahalagiu. In Brăila, atărnăţenilor nu li s-a zis niciodată troglodiţi, cu inţelesul peiorativ pe care l-a căpătat termenul in Romănia. Din care cauză nici eu nu am resimţit trecutul bunicilor ca pe un lucru pe care-i mai bine să nu-l aminteşti. Mai mult, pe măsură ce imbătrănesc şi distanţa faţă de propriul trecut creşte, mă uit in adăncurile originii mele cu o curiozitate dublată de un dram de măndrie. Nu-i puţin lucru să-ţi căştigi de unul singur neatărnarea faţă de un nenoroc. Mai bine zis faţă de o infinită tristeţe. Fiindcă ce altceva putea fi existenţa celor adunaţi din toată ţara in raiaua Brăilei, pentru o păine căştigată cu hamalăcul in port, decăt o tristeţe fără inceput şi fără sfărşit? In acelaşi timp nu mă avănt să caut mai departe, in istoria neamului. Nu ştiu peste ce alte grozăvii aş putea da. Una ajunge. Nu-s chiar atăt de rafinat, incăt să-mi fac de unul singur, cu cuţitul de bucătărie, o operaţie de cord deschisă in oglindă.